HERA: "Jurnaliştii macedoneni au judecat emoţional şi au greşit. Şi-au asumat un rol pe care nu-l aveau. Ziariştii nu lucrează pentru Ţară. Lucrează pentru cititorii lor."
Unul din cele mai spectaculoase momente ale summitului de la Bucureşti a fost acela referitor la decizia de extindere a NATO. Mai precis, acel „deocamdată, nu“ spus Macedoniei, deşi fosta republică iugoslavă bifase toate criteriile de aderare. Despre acel moment, despre acea secundă cred că se pot scrie cărţi, se pot face filme. În acea secundă s-a prăbuşit Bursa de la Skopje.
În acea secundă s-au umflat forţele de opoziţie naţionaliste din Macedonia, cele anti-NATO şi anti-integrare europeană. S-au umflat toate forţele anti-UE şi anti-NATO din Serbia şi din restul Balcanilor. S-a concentrat în acea secundă drama Balcanilor. Noi, ca români, am tăcut un pic, cu înţelegere. Dar am şi răsuflat uşuraţi: de data asta, nu noi am avut probleme cu arbitrii!
Cum au reacţionat cei care aveau în fişa postului să reacţioneze? S-a spus că respingerea Macedoniei arată nu o slăbiciune a Alianţei Nord-Atlantice, ci puterea ei: iată cum o ţară mică sau mijlocie (Grecia) poate întoarce o decize atât de importantă! Deci NATO e organism viu, puternic. S-a mai spus că Macedonia va fi primită în NATO la o secundă după ce va fi rezolvat problema cu numele ţării (care nu e pe placul grecilor, speriaţi de ideea unor revendicări teritoriale ulterioare ale Skopjiei, cu ţintă pe regiunea grecească Macedonia - pentru cei care au deschis mai târziu televizorul). Iar macedonenii au spus că nu pot înţelege de ce „o naţiune paşnică a fost împiedicată în dorinţa de a adera la NATO şi obligată să renunţe la identitatea naţională“.
În tot acest context, am încercat să mă pun în pielea ziariştilor macedoneni veniţi la Bucureşti. Fuseseră trimişi de redacţiile lor ca să transmită marele succes al aderării la NATO. Erau pregătiţi de sărbătoare. Pentru ţara lor, miza era enormă. Şi a venit secunda blestemată în care au aflat deznodământul. Ce au făcut ei? S-au ridicat în picioare în timpul conferinţei de presă a secretarului general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, exact în secunda în care acesta a anunţat decizia. Şi au părăsit sala. Unii, cu lacrimi în ochi. S-au arătat, astfel, solidari cu guvernul, cu delegaţia oficială. Emoţionant. Dumneavoastră cum aţi fi procedat? Cum aţi fi gândit în acel moment? Eu cred că jurnaliştii macedoneni au judecat emoţional şi au greşit. Şi-au asumat un rol pe care nu-l aveau. Ei veniseră la Bucureşti în slujba cititorilor lor, nu în slujba delegaţiei oficiale. Ca ziarist, trebuie să afli lucrurile importante pentru cititorii tăi şi să li le spui. Treaba unui reporter nu e să facă gesturi politice. Treaba unui reporter nu e să interpreteze şi nici să-şi dea cu părerea, decât în paginile de opinii/comentarii; treaba unui reporter e să observe şi să relateze.
Eu cred că un ziarist greşeşte atunci când îşi imaginează că lucrează pentru Ţară. Se amăgeşte. Un ziarist lucrează pentru cititorii lui. Dacă îi informează corect, le face un bine; şi, implicit, face un bine ţării. În plus, e greu de decis ceea ce e cu adevărat important pentru Ţară, la un moment dat. Eu cred că jurnaliştii macedoneni s-au complicat inutil. Era mult mai simplu să se gândească la cititorii sau la telespectatorii lor; aceia voiau să fie informaţi. Chiar dacă vestea principală o primiseră, era clar că va exista viaţă şi după eşecul de la Bucureşti.
Într-un fel, oficialii cu care s-au arătat solidari la Bucureşti i-au „trădat“ pe jurnalişti, după doar câteva zile: aseară era anunţată participarea lor la reuniunea ţărilor invitate să adere la NATO. Marcaseră politic acasă, apoi au continuat să lucreze pentru Ţară. Fix asta era treaba lor.
Recomandările noastre
