În acest context, medicii de acolo spun că e foarte dificil să comunice cu armata, iar relațiile sunt destul de tensionate.

„Lumea este foarte speriată. Noi trebuie să înţelegem şi contextul în care acei oameni au trăit, la ce ni s-a întâmplat nouă de-a lungul timpului, de când a început nenorocirea asta.

Tocmai asta e problema că noi, sindicatul nostru al medicilor, de fapt sindicat e aşa un nume, e un grup al medicilor din Spitalul Suceava, da, suntem toţi medicii acolo în acel grup şi eu îi reprezint, acel grup a făcut de pe data de 13 martie demers că nu sunt echipamente. Urlam, nu aveam circuite.

Nu a fost niciun fel de procedură, niciun fel de instruire, niciun fel de echipament de protecţie profesionalizat, să spună ce să porţi şi cât porţi.

Marea majoritate a medicilor au sesizat problemele. Noi nu suntem nici şefi de secţie, n-am fost nici în comitetul de criză, am fost sindicat care am avertizat de pe data de 13 martie şi voi face public acel document în care am cerut ce-am cerut. Se vede clar, cerem materiale de protecţie. N-am avut nimic.

Pe 10 martie eu mi-am dat seama că există o transmitere comunitară. Lumea tuşea, era febrilă, era ceva ireal ce se întâmplă.

Managerul niciodată nu răspundea, el le ştia pe toate, el era medicul suprem. Noi nu avem un răspuns oficial, cu toate că documentul este cu număr de înregistrare, depus la secretariatul spitalului. Ca şi cum nu ar fi existat. Întotdeauna comunicarea noastră din nefericire aşa a decurs.

A fost o relaţie tensionată determinată de atitudinea asta a managerului.

Nu se putea fără armată la Suceava. Haosul era prea mare. Dar nu poate să vină armata să se comporte cu nişte civili, care nu au făcut o zi de armată în viaţa lor… Sunt femei cu copii mici acasă, oamenii nu pot înţelege de la o zi la alta că suntem în cazarmă, că trebuie să spunem hei rup şi cu trompeta şi cu TAB-ul mergem la serviciu. Şocul psihic pentru ei este foarte mare.

Eu personal ştiu prin ce am trecut. Deci, un pic de mănuşi. Plus, cum să învinovăţeşti tu medicii când noi urlam că nu avem echipamente, că nu nu ştim să ne îmbrăcăm. Avem nevoie de armată, asta e clar, nu se poate fără, dar vreau să-i simţim lângă noi, să lucrăm împreună.

 

Oamenii trebuiau recuperaţi psihic şi încurajaţi şi sprijiniţi orice ar fi. Sunt 25% dintre cadrele medicale care au rămas, vă daţi seama. Eu sunt frustrată, sunt pe un pat de spital, îmi vine să mănânc pereţii că sunt aici şi nu sunt acolo cu ei. Nu fuge nimeni de muncă, nu fuge nimeni cu demisia în mână şi nu face nimeni figuri, nu-i nimeni nebun, dar suntem speriaţi, panicaţi.

Expresia pe care o aud: doamna doctor, mă sună şi asistente şi medici, aici este iadul sau a venit sfârşitul lumii. Oamenii ăia trăiesc nişte lucruri deosebit de intense.

Armata, sigur că e învăţată altfel, dar noi nu ştim altfel.

Dar în acelaşi timp, să fie clar, spitalul din Suceava fără armată era mort”, susține un medic de la Spitalul Suceava, potrivit Digi24.