La Timişoara, nişte oameni s-au îndârjit. Ei insistă ca bicicleta să devină principalul mijloc de transport din oraş.
Am fost şi eu invitată să fiu martoră a reacţiei oamenilor în cadrul unui eveniment special, drept care m-am entuziasmat spontan.
Mie îmi place când oamenii fac sport, când folosesc mijoace de transport nepoluante, când socializează, când se pun de-a curmezişul trendului, când îşi înving limitele, numiţi-mă idealistă, asta e. Îmi place ideea de aer liber în plete, pe obraji, în nări.
Şi-am zis să particip şi eu la marea împrietenire a oamenilor nedresaţi complet. La adunarea timişorenilor neastâmpăraţi. M-am gândit, în entuziasmul meu lipsit de raţiune, că „azi în Timişoara, mâine-n toata ţara”! Am ajuns în weekend, i-am întâlnit pe iniţiatori - fraţii Cristescu, nişte tineri oameni de afaceri din zonă - şi am întrebat cum facem. Păi, cum să facem, mi-au răspuns voluntarii, încălecăm pe-o şa şi spunem povestea aşa.
Întâlnirea fusese stabilită pentru un anumit loc, la o anumită oră. Mă gândeam: ei, câţi să vină, au treabă în weekend oamenii, o fi frumos afară, dar tradiţia îi trimite la iarbă verde, la grătare, îi determină să se separe pe familii, comunităţi şi grupuri de interese. Când am ajuns acolo nu mi-a venit să cred. Hala desemnată a fi punct de pornire nu se mai vedea. De oameni cu biciclete. O ditamai clădirea acoperită pur şi simplu de oameni arcuiţi pe biciclete.
Afişe, reclame, panouri obişnuite în astfel de cazuri nu se observau de trupuri pregătite pentru o mare plimbare solidară. Eu ce mai făceam notă discordantă, mi-a trebuit ceva încăpăţânare să mă ţin pe bicicletele din dotare, erau destul de mari, poate şi pentru că urmau să fie folosite de Poliţia Comunitară. Plus că n-am mai mers de multişor cu bicicleta, doar în Bucureşti nu te încurajează nimic la aşa nebunie. Mai nou, nici în parcuri. În schimb, la Timişoara se observă cu ochiul liber simptomele unei mari dorinţe de a te deplasa pedalând liniştit. Au piste speciale de-a lungul parcurilor, nu doar desenate ca în Capitală, pe care trecătorii nu cutează să calce nici din greşeală, darămite să parcheze cu nesimţire. Şi mai au de gând să completeze salba de la gâtul oraşului, fiindcă încă nu e completă reţeaua. M-am umplut de vânătăi, am şi căzut artistic, dar m-am simţit extraordinar. Poate mai e o şansă.
Recomandările noastre
