Mi-am notat. B-81-ZTE. Dacie Logan roşie. Pe autostrada spre Constanţa zboară ambalajul unui croasant exact când treceam pe lângă ea.
În maşină, o familie întreagă, cam înghesuită din multe puncte de vedere. Le-am făcut semne foarte civilizat că nu-i frumos, şi nea şefu’ care conducea s-a ambiţionat să mă urmărească ameninţător o bucată de vreme. N-am mai stat să fac polemică, doar m-am întristat de aceeaşi concluzie: românii prinşi că greşesc nu recunosc şi nu-şi repară greşeala, ba chiar te înjură, te ameninţă, cine „reacu“ eşti tu să-i zici că greşeşte, nu vezi ce faţă ai?!
La fel e şi atunci când cineva ţi-a parcat pe locul plătit, la fel e şi dacă te blochează în fugă, să-şi cumpere ceva din zonă. Nimeni nu recunoaşte, nimeni nu-şi cere scuze. Toţi îţi servesc injurii şi te ceartă, te jignesc, cuprinşi brusc de un atac de mahalagism. De unde violenţa asta în continuă căutare de noi forme de manifestare? Oare nu putem fi decenţi? Ba cum să nu. Dar numai când trecem graniţa. Acolo, aceşti înfuriaţi cu orice preţ devin nişte maşini de respectat regulile.
E incredibil cât de repede şi cursiv schimbă macazul, sunt ca nişte actori, care trec de la râs la plâns într-o fracţiune de secundă. Cineva îmi povestea de o maşină care l-a însoţit mai mult timp pe o bucată de drum, întâi prin România, apoi în Ungaria. Dintr-odată dementul, care depăşea tot şi făcea manevre periculoase, trecea pe roşu şi scrâşnea furios frânele, a devenit mieluşel, numai pentru că a trecut pe lângă grăniceri. Ce să fie oare cu schimbările astea bruşte de comportament? De ce nu spumegă atunci când e atenţionat? De ce nu se zbârleşte când i se arată hârtia aruncată pe jos de către martorul de altă naţionalitate? O ridică, înghite în sec şi-şi vede de drum. Îşi însuşeşte lecţia. Dar asta numai acolo, în Occidentul atât de sorbit din ochii de români. Cum revine în ţară, cum se burzuluieş te nervos exact în aceleaşi circumstanţ e. De ce? Simplu. Pentru că poate.
Recomandările noastre
