Un prieten de-al meu are blog şi scrie în el cât de alienat a devenit, cât de bătrân se simte, deşi are doar 21 de ani.
Lucrează la o revistă pentru bărbaţi şi face zilnic un drum lung şi mai degrabă static până la birou, se ştie de ce. 12 km parcurge din Drumul Taberei spre birou zilnic. Scrie despre maşini, e pasionat de ele în ultimul hal, îşi cumpără la orice drum cel puţin o maşinuţă - prototip din vreo benzinărie, are o colecţie impresionantă. Îi place ce face, dar simte o angoasă, ceva nemulţumitor în permanenţă. Pleacă la serviciu, îşi face treaba, ajunge acasă, vede două seriale şi adoarme. Următoarea zi - la fel, şi următoarea după următoarea. În weekend se odihneşte cât poate, dă telefoane, primeşte telefoane - mă rog, mai corect „apeluri“, iese la insistenţele unor prieteni amuzanţi, care-l mai scot din starea de blegeală, şi gata. Începe o săptămână identică cu cealaltă.
Probabil dacă v-ar întâlni pe mulţi dintre voi, l-aţi bate pe spate şi i-aţi spune prieteneşte: „Stai tu liniştit, să vezi ce seamănă anii între ei!“. „Pfuui, dacă aşmai avea eu anii tăi...“. Ce-aţi face? Fiindcă tot ar trebui să vă angajaţi, tot aţi fi ţintuiţi locului o grămăjoară bună de ore la serviciu, traficul ar fi acelaşi, ba poate şi mai încâlcit şi apăsător, ideile de petrecut timpul liber - extrem de sărăcuţe în potenţial. Eu nu m-aşmai angaja, aţi zice. Mi-aşconstrui o afacere a mea, să lucrez pentru mine. Desigur, în cazul acesta aţi fi şi mai ocupat, chiar dacă aţi face ce vă place. Fiindcă şi el face ce-i place, scrie despre maşini, caută mereu informaţii, merge la saloane auto, ia aminte la noutăţi. În cazul ăsta, să fie mulţumit! Ei bine, nu e. Şi nu de serviciu, ci de viaţa săracă în trăiri noi. Şi nu are nimic la cap!
Voi nu simţiţi asta? Că vă îndobitociţi, de fapt nu ăsta e cuvântul, că de multe ori dobitoacele sunt fericite pe păşunile lor, prin grădinile sau curţile unde-şi fac veacul. Că vă dezumanizaţi, nu simţiţi? Serviciu-casă-familie-nani. Uneori concediu - care se face aşa sau aşa, când trebuie văzută aia şi ailaltă... Şi atât? Păi, când eram adolescenţi ziceam că avem lumea la degetul mic. Poate adolescenţa e de vină, ne alimentează cu vise. Care n-au cum să supravieţuiască dacă nu vezi cerul. Noi nu-l mai vedem.
Recomandările noastre
