Multă lume consideră Eurovisionul un spectacol kitsch. Dar energia depusă în dezbaterea melodiilor şi a felului în care se votează an de an transformă concursul de cântece într-un obiect de studiu.
Orice tentativă de evadare din cotidianul sufocat de greve şi dezbateri constituţionale ne duce tot într-o zonă conflictuală. Luaţi, spre exemplu, muzica, o temă care îşi face loc, periodic, între subiectele favorite de ceartă ale românilor.
Concursul anual Eurovision e, în fiecare primăvară, un pretext excelent pentru a ne scoate la iveală pasiunea mistuitoare de a-i lumina pe ceilalţi cu adevărul pe care-l posedăm în exclusivitate, fără să ne descurajeze că tema e, totuşi, muzica uşoară. În negura secolului trecut, Eurovision era un concurs în care intrau şlagărele provenite din selecţiile naţionale organizate de televiziunile de stat.
Alesul fiecărei ţări încerca să aducă ceva din specificul naţional, iar câştigătoarea trebuia să fie o melodie simplă, fredonabilă, pe care s-o ţii minte – fix precum cea interpretată anul trecut de puştiul Rybak pentru patria sa adoptivă, Norvegia. Globalizarea şi schimbările politice (ca şi în sport, bunăoară, Israel s-a alăturat continentului nostru) au făcut ca azi să avem două semifinale şi o finală, în care sunt calificate din oficiu cinci ţări – gazda Norvegia, victorioasă în 2009, şi „cele patru mari”, Marea Britanie, Franţa, Germania şi Spania.
Ne puteți urmări și pe Google News
Multă lume consideră concursul de cântece un spectacol kitsch. Dar energia depusă în dezbaterea melodiilor şi a felului în care se votează an de an transformă Eurovisionul într-un obiect de studiu. La noi au ieşit Ovi şi Paula Seling. A urmat prima fază, cea internă, a contestării: sunt ca sacul şi peticul în această melodioară ţipată; s-a încălcat regulamentul, chipurile ar mai fi fost un compozitor, care nu e român; e un plagiat, aduce cu cel puţin alte trei piese; în engleza noastră, „fire” rimează invariabil cu „desire”; TVR a „filtrat” juriile, ca să iasă învingătoarea prefabricată; Marina Almăşan, nevasta cunoaştem noi cui, ştia cine va câştiga; Ovi şi Paula au un pian alb, ca şi bulgarul cu care am picat în aceeaşi semifinală, o să ne facem de râs.
La sfârşitul lunii mai, vom trece la faza a doua a scandalului, cea internaţională. Ne vom aştepta să luăm 12 puncte de la Moldova, că sunt de-ai noştri, şi de la Spania, că şi acolo avem destui, după care vom asista cum e omisă capodopera noastră de la tradiţionalele votări încrucişate (scandinavii între ei, ex-iugoslavii şi ex-sovieticii aşijderea). Apoi, vom conchide că nici nu avem nevoie de Europa, când am cucerit America – Inna a fost pe locul 1 într-un top Billboard, cântând superb în engleză, limbă învăţată vag, recent şi selectiv.
Şi, de fapt, de ce să ne mai facem sânge rău peste două luni, dacă aproape toate piesele (mai puţin Franţa şi Azerbaidjan) care au câştigat selecţiile naţionale sunt deja pe YouTube? Putem să le judecăm şi singuri, lipsindu-ne de emoţiile care îi ţin pe atâţia dintre noi lipiţi de televizor până la ora unu noaptea! Dacă urmăriţi videoclipurile de anul acesta şi comentariile care le însoţesc, veţi constata că ridicolul nu cunoaşte frontiere.
Am putea începe cu vecina Moldova, care a renunţat la spiritul naţional ilustrat de hora lui Nelly Ciobanu în favoarea unei trupe fistichii din care reţii doar un saxofon. Ce impresie vă vor face turcii de la maNga, o trupă de Nu metal altoit pe hip-hop cu influenţe anatoliene, remarcaţi după contribuţia la coloana sonoră a jocului FIFA 2006? Vă va plăcea sârbul oxigenat tuns franţuzeşte care cântă Balcanii după cum a scris Goran Bregovici, cel care a compus trei melodii, doar-doar va da lovitura (a încercat şi Andrew Lloyd Webber pentru Anglia, însă n-a mers)?
Credeţi că va ieşi britanicul de 19 ani Josh Dubovie, cântând ca trupa Wham! înainte de a deveni faimoasă? Îl va trimite France 3 la Oslo pe congolezul care va promova şi Cupa Mondială de fotbal din Africa de Sud? Sau vor triumfa ruşii din grupul bărbosului cu origini bosniace Peter Nalici, interpretând balada rock „Lost and forgotten” - dacă permiteţi, e favorita personală -, aceasta sunând ca Metallica la revizie, dar fiind salvată de umor?
Dezbătând muzica - şi „Time” o face, întrebând de ce a fost nominalizată ABBA în Rock’n’roll Hall of Fame! – dăm peste opţiunile pestriţe ale celorlalţi europeni, care ar trebui să ne consoleze. Măcar la muzică uşoară, suntem ca ei: nici mult mai buni, nici mult mai răi.
Recomandările noastre
