Vatican. Sursa Foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Papalitatea a fost dintotdeauna o structură supranațională confesională, care a dorit să aibă atât puterea religioasă cât și puterea politică.
Papalitatea de la Roma a fost asemeni Romei ca istorie. Adică, a avut o istorie presărată cu intrigi, conflicte chiar războaie sângeroase.
Papalitatea - teoria celor două săbii într-o teacă
Papalitatea considera că puterea religioasă și puterea politică trebuiau să fie ca două săbii într-o teacă. Papalitatea s-a individualizat o dată cu oprirea hunilor de către Papa Leon. Apoi, regii franci ca Pepin cel Scurt au recunoscut Papei suveranitatea teritorială. Împăratul Carol cel Mare a fost uns ca suveran, ca împărat de Papă.
Evident, a urmat lupta pentru învestitură între guelfii pro-Papalitate și ghibelinii, pro-imperialii pe care Papalitatea îi ura. Imperiul Roman de Națiune Germană din secolul X a dorit să se emancipeze. Marea Schismă din 16 iulie 1054 a făcut ca Papalitatea să prospere. Cruciadele au fost un mijloc prin care Papalitatea a încercat prin intermediul cavalerilor medievali și structurilor de putere medievale să preia Locurile Sfinte ale Creștinismului, controlate de otomani.
Papalitatea - între stăpâna lumii și captivitatea babilonică de la Avignon
Vatican. Sursa foto: Facebook
Papalitatea și-a rezervat dreptul de a unge regi și împărați. În vremurile de glorie, iezuiții aveau veritabila școală de gândire diplomatică, atât de dură că până la urmă, iezuiții au fost alungați de la curțile regale și imperiale. Și totuși, au fost și perioade de criză. Între 1309 și 1377, Papalitatea oficială s-a refugiat în Franța de Sud (Midi). Nu mai puțin de 5 suverani pontifi pretindeau că sunt ”unșii„ lui Dumnezeu.
Reforma religioasă a lui Martin Luther, reforma de sus în jos a regelui Henric VIII al Angliei în secolul XVI au scos mai multe state occidentale de sub autoritatea Papei. Papalitatea a continuat să facă jocurile geopolitice încercând să limiteze extinderea Imperiului Otoman, Adversitatea față de Patriarhia de la Constantinopol a făcut ca Papaitatea să alimenteze ura față de ortodocși. La un moment dat, când Bizanțul ar fi dorit să fie ajutat de Papalitate, condițiile de la Roma au fost atât de dure că la Constantinopol s-a spus: „mai bine turbanul turcesc decât tiara papală!”
„Nu va fi o nouă Canossa”!
Când și-a început strategia politică de ridicare prin cultura politică, așa numita Kulturcampf, Otto von Bismarck a făcut aluzie la cunoscuta penitență de la Canossa a lui Henric IV din decembrie 1076-ianuarie 1077 care dorea iertarea Papei Grigore VII. A spus: „nu va fi o nouă Canossa!” Dar și până la Bismack, au fost Papi alungați. Pius VII a fost alungat de Napoleon Bonaparte. Au fost și marginalizați, după cum au fost și papi care au ținut cu dinții de „infaibilitatea” papală. Așa se face că la 1870, când italienii ocupă Roma papală, Papalitatea a stat ruptă de statul italian (Papa Pius IX).
Atât de supărat a fost Papa că regele italian care ocupase Roma (Victor Emanuel II) a fost spovedit și dezlegat de un simplu preot de țară, fiindcă Papalitatea nu a dat voie niciunui episcop să administreze „ultima uncțiune” regelui italian! Abia în 1929, la Laterano, Papa Pius XI a obținut recunoaștere de la dictatorul fascist Mussolini.
