Autorul filmului "Potiche", care va deschide TIFF mâine, a vorbit pentru EVZ despre şovinism, comunism şi incest.

Cel mai recent film al regizorului francez François Ozon, "Potiche", este o comedie-chic emancipată, cu Catherine Deneuve şi Gérard Depardieu în rolurile principale şi în care, disperată, o nevastă- trofeu coboară din vitrină şi trece la cârma fabricii de... umbrele.

Lungmetrajul este bazat pe o piesă de teatru de Pierre Barillet şi de Jean-Pierre Grédy. "Potiche" deschide, mâine, oficial TIFF Cluj-Napoca 2011.

În prima săptămână pe ecrane (3-9 iunie), lungmetrajul rulează în Bucureşti (Studio, Hollywood Multiplex, Cinema City Cotroceni, Cinema City Sun Plaza, The Light Cinema) şi în Cluj-Napoca (Cinema City), urmând ca mai departe să ajungă în toată ţara, distribuit de Independenţa Film.

Cineastul francez a declarat pen tru EVZ că misoginismul francez nu s-a schimbat foarte mult din anii ’70 şi până acum.

EVZ: V-aţi documentat pentru această comedie?

POZIȚIONARE. La ora actuală, Ozon este probabil cel mai "feminist" regizor francez

François Ozon: A fost o mare plăcere pentru mine să mă reîntorc la comedie. Îmi doream să fac un film despre anii ’70, atunci am copilărit. Asta nu înseamnă că nu m-am documentat. Aveam câteva amintiri, multe imagini legate de hainele de atunci, dar nu cunoşteam contextul politic. Apoi am sesizat că există multe asemănări cu ce se întâmplă acum în Franţa. Care ar fi acestea? Cred că una dintre ele este poziţia femeii în societate. Detaliile s-au schimbat, esenţialul, nu. Dacă un bărbat şi o femeie fac aceeaşi muncă, el este întotdeauna plătit mai bine. Machismul şi şovinismul masculin sunt tot acolo. Ştiam că vreau să ecranizez această piesă de mult timp, chiar înainte de "8 femei" (2002), dar aveam sentimentul că este prea bătrânicioasă, că nu avea nimic în comun cu realitatea de azi.

Dar în timpul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din 2005, când aveai de ales între Ségolène Royal şi Sarkozy, misoginismul din politică mi-a sărit în ochi. Nu neapărat printre cei cu orientare de dreapta, stângiştii se făceau la fel de vinovaţi de acest păcat.

Atunci am recitit piesa şi am văzut similitudinile. Sarkozy nu e misogin, după părerea mea, el iubeşte cu adevărat femeile. Misoginismul a venit mai mult de la stânga, mi se pare că ei au fost cei mai agresivi. Şi nu membrii partidului, ci cei din conducerea partidului socialist. Dar am vrut să păstrez acţiunea în anii ’70 pentru a avea distanţa necesară pentru tonul de comedie. Lupta "de clasă" din film este şi ea contemporană? Nu. Marea diferenţă o reprezintă partidul comunist, care era foarte puternic în Franţa anilor ’70, ca şi în Italia. Importanţa lui s-a diminuat după ce François Mitterrand a devenit preşedinte în 1981. El le-a cerut comuniştilor să facă parte din guvern şi le-a schimbat destinul. Dar, din cauza comuniştilor, în anii ’70 societatea era tăiată în două. Acum mai există clase, dar diviziunea nu e atât de profundă.

Mie unul mi-e foarte drag personajul Babin (jucat de Depardieu – n.r.), un comunist vechi de când lumea. Rolul lui este o metaforă pentru soarta partidului comunist francez. Simţi că se i se apropie sfârşitul, al lui şi al unei viziuni asupra lumii. Cât de mult a influenţat Deneuve personajul ei? Deloc. Ideea a fost să începem şi să terminăm filmul cu personajul ei. Cred că la sfârşit uiţi de personaj şi rămâi uitându-te la Catherine Deneuve înconjurată de toţi acei figuranţi. Ea s-a îndrăgostit de personajul ei, a considerat că a-l interpreta este un cadou. Nici eu nu m-am purtat ca la "8 femei". Atunci voiam să menţin distanţa dintre actriţă şi regizor, acum deja ne ştiam şi nu a mai fost cazul. Belgia, sex şi haute couture

Exista mai mult sex în piesă decât în filmul dv.? Sigur că exista, întotdeauna există mult sex în teatrul bulevardier, chiar dacă nu este arătat. Există şi ideea de a te juca pe seama ideii de incest, care vine de la Molière şi din tradiţia franceză a haute couture (râde), idee pe care am folosit-o. La sfârşit însă, toate piesele cad la locul lor. De ce aţi ales să filmaţi în Belgia? E a doua oară când filmez în Bruxelles, am lucrat la "Angel" în Belgia. Am decis să filmăm acolo şi din cauza banilor – era mai ieftin -, şi din cauza locaţiilor. Sunt mult mai multe clădiri din anii ’70 în Belgia decât sunt în Franţa.

Un alt motiv a fost faptul că ador feţele figuranţilor belgieni, sunt mult mai din anii ’70 decât cei francezi (râde). Cum aţi realizat echilibrul dintre părţile realiste ale filmului şi cele complet nerealiste? Când faci o comedie bună îţi trebuie un context serios. Backgroundul trebuie să fie realist, la fel şi relaţiile dintre personaje, apoi n-ai decât să te joci. Asta am vrut să fac cu scena din clubul "Badaboum", în care Deneuve şi Depardieu dansează disco. Scena e realistă. Dar îmi place să am momente supra-realiste în film, de asta am imprimat această direcţie scenei. E şi meritul lui Catherine şi al lui Gérard: ştii ce roluri au jucat, ce istorie au, există o chimie între ei, care e palpabilă. V-aţi gândit să includeţi mai multe melodii şi numere de dans în film? Nu, deloc. Ar fi fost posibil să fac un musical, dar nu asta mi-am dorit. Şi, dacă stau să mă gândesc, actorii din film nu dansează foarte bine aşa că... Cum reuşiţi să faceţi filme atât de frecvent? Habar nu am. Am prieteni regizori care suferă de câte ori fac un film. Eu, nu. Mă bucur de fiecare film, regia e pasiunea mea, aşa că mi se pare firesc să realizez filme. Nu spun că e uşor, dar fac ce îmi place. <iframe width="560" height="349" src="http://www.youtube.com/embed/ht4j2Qu_0mU" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>