România nu mai joacă de partea Axei, nemţii sunt astăzi duşmanii, iar sovieticii aliaţi.Au trecut aproape doi ani de la acel 26 decembrie 1942 în care Ezechil păcălise moartea venită pe tancurile ruseşti.

Emilian nu se gândeşte însă la asta, a înţeles de mult că războiul nu are vreo logică precisă. De pe front, obiectivele globale sunt invizibile. Aici se văd doar sângele şi disperarea.

Şi cadavrele neîngropate ale unei lumi care nu mai are eroi, nici salvatori, ci doar sacrificaţi. E sfârşitul lui 1944, armata română se află deja de câteva luni în ofensiva pe Frontul de Vest, iar corpul părăsit în uitare al unui ofiţer român pe malul drept al Tisei îi lasă lui Emilian Ezechil o întrebare pentru eternitate: “de ce a fost obligat să moară omul acesta?”.

Moartea care iartă în prima linie

Filmul derulează câteva luni în spate. După întoarcerea armelor din august împotriva Germaniei naziste, sute de mii de români au mers pe Frontul de Vest pentru a sprijini forţele Aliaţilor. Printre ei, Emilian Ezechil. A avut noroc, pentru a câta oară?, chiar de la început. A plecat în Ardeal pe poziţia de responsabil la popotă, ceea ce l-a scutit să participe direct la bătălii extrem de sângeroase, precum cea de la Iernut, unde peste 11.000 de români şi-au pierdut viaţa în septembrie 1944.

“Nu sunt destui care pier aici?”

Minunea n-a durat însă mult. Ezechil a fost numit comandant al unui pluton de avangardă în urma unei întâmplări ciudate, cu bărbaţi geloşi şi sentimente săpate în tranşee. “Foarte aproape de graniţă ne-am cazat în familia unui diriginte de poştă, colonel în armata maghiară. Rămăsese acasă soţia. Ştiind că urmează să trecem graniţa a doua zi, m-am gândit să învăţ ceva cuvinte ungureşti.

Femeia se plângea că n-a dormit de vreo zece zile pentru că fuseseră cazaţi înaintea noastră nişte ofiţeri români care au vrut ca ea să cedeze avansurilor. “Un an de zile n-am să dorm, dar nu voi ceda!”, zicea ea. Avea şi o fetiţă de 9 ani, care m-a îndrăgit. Ceilalţi ofiţeri români au crezut însă că întreţin relaţii cu ea şi au devenit invidioşi”.

A urmat o scurtă inspecţie la popotă şi repartizarea univocă – “te prezinţi la căpitanul Ogrezeanu şi iei comanda plutonului 3”. Ezechil îşi aminteşte şi astăzi prima reacţie a căpitanului: “Nu sunt destui care mor aici, mai vii şi tu?”. Ordinele superiorilor nu erau însă subiect de dezbatere. Frontul revenea din nou, pe nepregătite, în viaţa sergentului.

Datoria de război prin ochii unei fetiţe de 12 ani

Până la sfârşitul războiul, Emilian Ezechil a stat în permanenţă în prima linie. Acolo unde mirosul morţii se simte în nări. Acolo unde sunetul obuzelor tulbură liniştea firavă a nopţilor. Acolo unde destinele sunt sfârtecate de schije.

Peste tot pe unde a trecut, Emilian Ezechil a văzut efectele teribile ale războiului: copii maghiari întâmpinând armatele cuceritoare cu flori şi lacrimi, fetiţe obligate să plătească nemijlocit datoria de război, şi peste tot, pământul jilav al Ungariei sau întinderile pietroase ale Cehoslovaciei acoperite de nesfârşitele cadavre.

“La ora 10, pe 24 august 1944, în jurul aeroportului Băneasa se învârteau avioanele nemţilor. Şi în timp ce oamenii fluturau batiste, “ia uite mă, foştii noştri camarazi de arme îşi iau la revedere”, avioanele au coborât brusc şi au început să mitralieze. Nişte laşi, asta au fost şi nemţii”
Emilian Ezechil, veteran de război

CIOARA ŞI GENERALUL

Ungaria ne primeşte cu focuri de mitralieră

Povestea e aceeaşi pe Frontul de Vest: România nu s-a limitat să-şi recapete teritoriul pierdut la începutul războiului. A mers şi mai departe. Uneori prea departe, într-un conflict care nu era al ei, dar care ar fi trebuit să-i spele păcatele colaborării cu hidra nazistă. Pe 23 august 1944, pentru soldaţii români începea un alt război, purtat pe câmpiile Tisei sau pe văile de lângă Kosice.

Transilvania revenea sub mantaua administrativă a Bucureştiului. Coşmarul continua însă pentru sute de mii de români trimişi să se lupte cu himerele la mii de kilometri de casă. Emilian Ezechil conducea un pluton de avangardă. “Într-o comună, imediat după ce am trecut graniţa în Ungaria, am fost primit cu foc încrucişat de mitralieră. Nemţii lăsau ariergărzi pentru a-şi proteja spatele. Evident, n-am putut înainta. În timpul ăsta vine un general, într-o maşină pe care stătea o cioară domesticită”.

Scena care urmează e de un comic tragic cum numai războiul putea născoci. Generalul: “Ce stai aici? Dă-i drumul!”. Ezechil: “Domnule general, sunt primit cu focuri de mitralieră. Nu pot înainta”. Generalul: “Te împuşc! Execută imediat ordinul!”. Ezechil: “Împuşcaţi-mă atunci, pentru că mai bine mor eu decât să-mi sacrific toţi oamenii”.

Generalul a vrut să dea un exemplu şi a cerut şoferului său să demareze. “Când a făcut doi metri, era să-i secere focul. Numai cioara rămăsese pe bara maşinii, toţi s-au aruncat la pământ”. Generalul a fugit la adăpost, departe de prima linie, aruncându-i lui Ezechil doar un “fă cum crezi dumneata”.

CÂND BACHUS MERGE LA RĂZBOI

“Puneţi-vă ţinte la bocanci, potcoviţi-vă caii. Urmează iadul!”

La începutul lui 1945, trupele româneşti ajunseseră în Cehoslovacia. Plutonul comandat de Emilian Ezechil se afla în apropierea oraşului Kosice, eliberat de ocupantul nazist. “Românaşii noştri au găsit însă băutură, chestii…Nemţii au ieşit dintr-un beci de unde erau ascunşi, i-au luat la tăbăceală şi au recucerit oraşul”, rememorează Ezechil.

Oraşul era însă încercuit de români, pe o rază de nouă kilometri. “Ca să iasă, nemţii trebuiau să spargă undeva încercuirea. La un moment dat au început să arunce proiectile brizante şi mesaje prin care anunţau “puneţi-vă ţinte la bocanci, potcoviţi-vă caii, strângeţi şenilele pe roţi la căruţe pentru că, pe 13 ianuarie, ori suntem noi la Bucureşti, ori voi la Berlin”.

Întregul front a intrat în alertă maximă la Kosice. Ruşii  au adus atunci în zonă trei rânduri de artilerie, iar proiectilele stăteau scoase din lăzi, gata să intre în orice moment în ţeava tunului. Într-o zi, nemţii s-au hotărât să atace. Ruşii au răspuns cu teribilele Katiuşe. Văzând că au pierdut aproape zece tancuri, soldaţii germani au renunţat la ofensivă.

Emilian Ezechil îşi păstrează nota personală asupra evenimentelor de atunci: “Pe noi, ne-au băgat în vârful unui deal, de unde transmiteam poziţiile unde să se atace. Dormeam în corturi, era iarnă. Aveam şi păduchi, noroc că făceam focul şi puneam mantalele în faţa lui. Săreau păduchii la foc automat. Nici apă nu era, foloseam zăpada ca să ne spălam”.

ULTIMA REDUTĂ

Rămăşiţe: arma şi sacul cu provizii

Pentru un pluton de avangardă, perspectiva asupra liniilor inamice şi asupra căilor de acces este fundamentală. Uneori, pentru un petec infim de pământ, situat într-un punct cu “vizibilitate” bună, se dau bătălii epocale. O astfel de cotă a aprins şi imaginaţiile războinice ale nemţilor spre finalul războiului.

Era ianuarie 1945, iar Berlinul începea să simtă puternic în nări suflul sovietic. Excadronul condus de Emilian Ezechil a primit ordinul de a verifica situaţia unei cote strategice, misiunea fiind asigurarea protecţiei flancului stâng al unei companii ce ar fi trebuit să ocupe definitiv poziţia vizată.

“Era frig, iar cadavrele nu miroseau”

“Zona era una abruptă şi bolovănoasă. Când am ajuns pe creastă, am găsit instalat acolo Regimentul I Vânători Piteşti. Nimeni nu ştia de ei. Când ne-au văzut, ne-au strigat imediat “culcaţi-vă”. Câmpul era plin de morţi neîngropaţi, pentru că la cea mai mică mişcare trăgeau nemţii. Ştiţi cum se sparge pe piatră grenada sau proiectilul? Noroc că era frig şi nu mirosea”.

Sergentul este încă acolo, printre camarazii săi, căutând soluţii. Lăsându-se, de fapt, în voia sorţii, aşa cum îl învăţase cu ani urmă căpitanul Petculescu. “Având o experienţă anterioară nefericită pe Mureş, eu n-am acceptat să meargă soldaţii înainte, neavând încredere în vigilenţa lor. Am mers eu înainte tot timpul.

După ce mi-am instalat vreo trei inşi pe poziţii, văd ceva mişcându-se în faţa mea pe munte. Era ceaţă. 9 ianuarie 1945. Înaintând cu pistolul în mână, dau peste doi soldaţi din armata maghiară care se duceau cu mâncarea la poziţii. Unul era român din Satu Mare, Vasile îl chema”.

Emilian Ezechil avea să afle că norocul fusese, încă o dată, de partea sa. Interesându-se unde e poziţionată armata inamică, sergentul a primit un răspuns năucitor: “Chiar aici, în spate. E un loc gol între linii, cât pentru o grupă, probabil aţi trecut exact pe acolo”.

Cum arată infernul

Doar vreo 200 de metri se aflau între oamenii lui Ezechil şi cele trei companii ale adversarului. Un raport de coşmar, s-ar zice: vreo 20 de români contra celor 300 de maghiari şi nemţi. “Am înaintat aşa, prin ceaţă, până la observatorul lor de artilerie care dormea sub un copac. Fiecare om capturat era trimis înapoi cu câte un soldat de-al nostru. Mergeam înainte pe “firul telefonic”, dar mi-am dat seama că nu putem înainta prea mult, din moment ce pierdeam câte un om la fiecare captură.

Am ajuns, totuşi, până în vârful cotei. Era plin de mine. Aşa că am început să-mi instalez soldaţii, până am “îmbrăcat” toată cota. Bietul Vasile Ghiţov, pe care îl repartizasem primul, n-a avut curajul să rămână unde l-am pus şi a călcat pe o mină. N-au mai rămas în urma lui decât arma şi sacul cu provizii”.

Apoi, s-a declanşat iadul. Maghiarii au început să tragă prin toate gurile de foc, pulverizând haotic bucăţi de pământ şi piatră. Erau doar ceaţa şi sunetul asurzitor. “Până la urmă am fost rănit de un proiectil. Numai schije tot, eram plin de sânge. Sprijinindu-mă în pistol, am dat să mă retrag. Norocul meu a fost că la 100 de metri m-am pomenit cu plutonul de rezervă comandat de Emil Grădinescu. Ei ne-au luat locul la cotă, iar eu am ajuns la ambulanţă”.

Au urmat trei spitale de campanie şi drumul spre casă. Plus nesfărşitul slalom printre amintiri câteodată macabre, alteori sentimentale, dar de fiecare dată marcate de o şansă imensă şi de ceva mai presus de înţelegerea comună.

Barbaria cu faţă umană

Concluzia la care a ajuns Emilian Ezechil după şase decenii: specia umană e mai rezistentă decât orice specie. Încă ceva: şi cea mai criminală. “Omul ăsta, fiinţa supremă pe pământ, de ce-i atât de barbar şi de rău?”. Emilian Ezechil a trecut prin iad şi s-a întors, ca într-o pildă biblică, înapoi.

Vasile Ghiţov, soldatul credincios al fostului sergent major, n-a avut acelaşi noroc. A călcat pe o mină. A urmat explozia şi sunetul surd la impactul cu pământul al singurelor lucruri rămase în urmă: arma şi sacul cu provizii. Era ianuarie 1945.

“Când vezi că ăla moare, celălalt moare, devii şi tu imun. Eram pe Câmpia Tisei, într-un sat ocupat de maghiari. Sătenii săpaseră un şanţ şi tot pământul scos era pus grămezi lângă. Noi am înaintat de-a lungul acestui şanţ, dar am început să auzim proiectilele în aer cum vin spre noi. Era moarte sigură. Credeţi-mă, din 18 proiectile, nu a explodat niciunul. S-au “stins” toate în pământul ăla umed. Aud şi astăzi fâsâitul cu care s-au înăbuşit pe rând”
Emilian Ezechil, veteran de război

DILEME DE RĂZBOI

Când ai de ales între Hitler şi Stalin

La sfârşitul celei de-a patra decade a secolului trecut, timpul a refuzat să meargă mai departe. Începea cel de-Al Doilea Război Mondial. Prinsă la mijlocul marilor interese, România a intrat într-un conflict ce nu era al ei, dar care a sfârşit prin a-i modifica decisiv traiectoria istorică.

Rămasă fără Basarabia şi Bucovina de Nord, în urma anexării lor de către URSS în august 1939, România, devenită dictatură pro-fascistă sub mâna mareşalului Antonescu, semnează în octombrie 1940 alianţa cu puterile Axei şi participă alături de armata germană la campania de pe Frontul de Est. Peste 200.000 de militari români au mers până la Don, Odessa sau Stalingrad. Puţini s-au mai întors, doar pentru a o lua de la capăt, în sens invers.

După 23 august 1944, ziua trecerii de partea Aliaţilor, România a crezut că-şi poate regla, în ultima clipă, soarta. Trupele noastre au plecat alături de cele sovietice în anihilarea fostului aliat german. Transilvania, Ungaria şi, în fine, Cehoslovacia au mai “îngropat” câteva zeci de mii de destine.

Citiţi şi: Primul episodDansând cu moartea de la Stalingrad la Tatra