Așa au ajuns (și) marginalii, repudiații și condamnații de altădată să întemeieze cupluri oficiale, recunoscute de biserica protestantă îndeosebi și de cea catolică (ortodoxismul încă rezistă acestei uniuni civile, ca un garant al depozitării principiilor morale). Mai mult, în anumite țări din Vest, încurajate de libertatea și șansa oferite, cuplurile homosexuale au obținut și mai mult: întemeierea unei familii cu copil/copii. Altfel spus, pe cerul tulbure al egalitarismului și consumerismului a mai răsărit o anomalie, ce este livrată maselor, prin politici abile de comunicare, drept o altfel de normalitate.

Că nimic din această „normalitate” clamată agresiv la televizor, pe rețelele de socializare sau aiurea nu trădează firescul uman, e limpede. Chestiunea care merită discutată, și pe care o vom aprofunda în continuare, este alta. În contextul destrămării familiei tradiționale, a războaielor neîntrerupte, a pribegirii unor întregi popoare, a acestei mobilități extraordinare, există un mare număr de copii care au nevoie urgentă de iubire, de protecție, de afecțiune, de o familie. Că au rămas orfani, că au fost abandonați sau pentru că pur și simplu n-au putut fi crescuți de genitori, de părinții biologici, e mai puțin important. Realitatea, dramatică, atestă că milioane de micuți au nevoie disperată de carcasa unei familii, fie ea și una alcătuită din doi adulți de același sex.

Așadar, e bine sau nu e bine ca familiile homosexuale să adopte copii? Cum și cu ce argumente se poate spune ce e moral și ce nu e moral în această delicată situație, care, necoaptă încă, nu poate fi cercetată decât în curgerea ei?

Psihologul Ion Vianu schițează un răspuns prudent în eseul Fru musețea va mântui lumea (Polirom, 2018): „Confesiunile religioase au continuat să se opună formelor uniunii conjugale sau căsătoriei homosexuale, cu excepția anumitor denominații protestante care o acceptă, unele consimțind chiar să oficieze o binecuvântare a uniunii. Marele argument al diverselor confesiuni este că scopul căsătoriei este procreația. Dar au existat și vor exista mereu cupluri fără copii! Nu numai din motive de sterilitate, ci prin liberă alegere. Pe de altă parte, există și vor exista copii proveniți din afara căsătoriilor. Funcția procreatoare a familiei este un ideal al societăților patriarhale. Legalizarea, sub o formă sau alta, a uniunii civile duce prin forța lucrurilor la a examina, în familiile astfel neocompuse, dreptul la adopție”. Bun, dar este sau nu moral acest drept? Prima obiecție a celor care se opun adopției de acest gen este de ordin religios. Adopția homosexuală este o premieră în istoria omenirii! A doua ar fi de ordin psihologic: educarea unui copil trece prin observarea diferenței – apreciază Ion Vianu. Copilul introiectează în același timp două tipuri umane corespunzând celor două sexe. A fi crescut de un cuplu monosexual, menționează în continuare psihologul, l-ar lipsi pe copil de perceperea diferenței. Al treilea argument, larg răspândit, ar fi că un copil crescut de homosexuali ar avea, la rândul lui, tendința de a deveni homosexual. „Mai există și preocuparea că acești copii ar putea dezvolta tulburări psihice grave. Niciuna din aceste temeri nu a putut fi însă verificată. Dar perioada de observare a copiilor crescuți în aceste condiții este scurtă. O adevărată concluzie ar cere zeci de ani, o perioadă în care un număr mare de indivizi vor ajunge la deplină maturitate. Numai atunci, în considerarea unei întregi vieți, desenul biografic și eventualele carențe vor fi evidente”.

Este, deci, prea devreme pentru a judeca pertinent? Poate.

Întrucât există deja foarte mulți copii crescuți în cupluri de același sex, câmpul de observație și perioadele de observație au fost deja lărgite – opinează Ion Vianu. Există o largă literatură științifică asupra subiectului și o luare de poziție deja veche (2006) a Asociației Americane de Psihiatrie, care trage concluzia că adopția gay și lesbiană nu este nocivă copilului adoptat (apa.org/about/policy/partenting. aspx).

După datele psihologiei dezvoltării – iar de aici înainte concluzia lui Vianu începe să se contureze -, un singur lucru este evident: copilul are nevoie de iubire. Dar ce este, în cazul dat, iubirea, cuvânt cu multe înțelesuri? – o dăruire neprecupețită. Îngrijim, educăm un copil fără să sperăm la reciprocitate. Creșterea, sub toate aspectele, a unui copil este altceva decât o investiție pe termen lung (mai puțin în cazul familiilor sărace). „Să nu uităm că în faptul de a avea un copil trece dorința profundă de a supraviețui propriei existențe, ca individ. Există la adult, femeie sau bărbat, tendința naturală de a îngriji, de a da, fără contraparte. În orice caz, creșterea unui copil nu poate fi asumată fără această pornire, înnăscută”, avertizează psihologul Ion Vianu. Pe de altă parte, mai spune el, există familii biologice sau familii recompuse în care izolarea, indiferența, răceala, dezinteresul pentru educație sunt enorme și în același timp subtile, greu de perceput. Narcisismul unor părinți explică detașarea de copii. Există familii în care părinții – foști copii – nu au cunoscut altceva decât această răceală. Dar instituția care se numește protecția copiilor are mijloace foarte slabe pentru a decela carențe în același timp grosolane și greu de evidențiat. Și nu este de mirare că există familii patologice care rămân neidentificate.

Prin urmare, cine este în măsură să afirme că în familiile adoptive, fie și cele cu părinți de același sex, carențele manifestate sunt la fel de grave sau mai grave? Psihologii judecă pe baze empirice. Aceste baze sunt fragile – recunoaște Ion Vianu.

Și-atunci? Este sau nu oportună adopția copiilor de către cupluri de același sex? Răspunsul lui Vianu este echilibrat: „Va trebui să treacă zeci de ani, va trebui ca o întreagă generație de copii adoptați de perechi de același sex să ajungă în pragul bătrâneții pentru a se putea decanta o concluzie validă”.