Exclusiv. De ce ajung unii adolescenți la violență extremă? Mecanismele invizibile ale delincvenței juvenile

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Cazurile recente de violențe comise de minori, precum cel din Timișoara, au readus în atenția publică o realitate inconfortabilă, faptul că adolescenți capabili de fapte de o violență extremă există, iar aceste comportamente nu sunt accidentale sau izolate, ci au implicații mai profunde decât se crede la o prima vedere. 

Deși astfel de evenimente sunt statistic rare, ele funcționează ca un semnal de alarmă asupra unui fenomen mai amplu, delincvența juvenilă, care se construiește în timp, pe fondul unor vulnerabilități ignorate.

Psihoterapeutul si psihologul clinician Beatrice Enăchescu avertizează că violența juvenilă nu poate fi explicată printr-o singură cauză și nici redusă la etichete facile.

„Violența juvenilă nu apare din senin. De cele mai multe ori, vorbim despre limite care nu au fost puse la timp, despre nevoi emoționale neîmplinite și despre emoții pe care copilul sau adolescentul nu știe să le gestioneze”, explică ea în cadrul unui interviu pentru Evenimentul Zilei. 

Horoscopul lui Dom’ Profesor, 18 mai 2026. Mai repede decât viteza luminii

România a urcat pe podiumul european al creșterii numărului de milionari

Adolescența, o etapă critică

Adolescența este una dintre cele mai vulnerabile etape de dezvoltare, iar explicația nu este doar una socială, ci și biologică. Creierul adolescentului este încă în construcție, iar mecanismele de autocontrol nu sunt pe deplin funcționale.

„Zona responsabilă de rațiune, autocontrol și discernământ, cortexul prefrontal, nu este complet dezvoltată. În schimb, sistemul limbic, adică ‘creierul emoțional’, este foarte activ”, explică Beatrice Enăchescu.

Consecința directă este o intensitate emoțională crescută, impulsivitate și reacții disproporționate la frustrare. În acest context al adolescentului în curs de dezvoltare pot apărea elemente care potențează reacțiile impulsive ale, precum consumul de droguri și alcool, elemente care inhibă autocontrolul.

În lipsa unor adulți care să ofere repere clare, limite sănătoase și modele de gestionare a conflictelor, adolescentul rămâne fără instrumente funcționale de autocontrol si ajunge la violență sau alte gesturi necugetate.

„Pe un fond deja vulnerabil, fără limite clare puse de adulți, adolescentul nu știe cum să facă față situațiilor tensionate și reacționează impulsiv, fără a se gândi la consecințele ulterioare ale faptelor lui”, subliniază psihologul.

Beatrice Enăchescu, psihoterapeut și psiholog clinician (sursă foto: Facebook)

Grupul de prieteni și influențele sale

Un alt factor major este influența grupului. Adolescența este vârsta la care validarea socială devine esențială, iar grupul de prieteni poate funcționa atât ca sprijin, cât și ca factor de risc.

„În grup, emoțiile și impulsurile se amplifică, iar responsabilitatea individuală scade. Apare ideea de ‘nu sunt doar eu’, ceea ce reduce inhibițiile”, explică Beatrice Enăchescu. Atunci când violența este validată sau chiar încurajată de grup, ea poate deveni o formă de apartenență, nu o abatere.

Mecanismul este frecvent întâlnit în comportamentele de tip bullying, vandalism sau agresiune colectivă, unde responsabilitatea se diluează și acțiunea este percepută ca una „normală” în interiorul grupului.

Cultura violenței

La acest tablou se adaugă contextul cultural actual, marcat de o expunere constantă la conținut violent. Muzica, jocurile video și rețelele sociale nu sunt cauze directe ale delincvenței, dar pot contribui la „normalizarea” agresivității.

„Nu spun că acestea duc automat la comportamente criminale, dar pot contribui la normalizarea agresivității, mai ales în rândul copiilor vulnerabili”, spune psihologul.

De aceea, responsabilitatea părinților devine esențială. „Întrebarea-cheie este: știm ce muzica, jocuri sau continut pe retelele sociale consumă copiii  ? Ce muzică ascultă, ce jocuri joacă, ce mesaje primesc zilnic?”, declară psihologul. Fiecare părinte ar trebui să-și pună întrebările acestea.

În lipsa unui filtru de adult, copiii pot interioriza mesaje care glorifică violența, lipsa empatiei sau dominarea prin forță.

Când se ignoră lucrurile cu adevărat speciale

„În opinia mea, copiii sunt obișnuiți cu stimuli foarte puternici veniți din zona digitală, iar când nu mai primesc acești stimuli puternici se plictisesc. De câte ori aud în cabinet adolescenți care spun că se plictisesc în lipsa telefonului sau a altui dispozitiv uitând că sunt multe alte lucruri frumoase în viață precum să citească o carte de aventuri sau să sa se joace pur si simplu!” mai spune psihologul Beatrice Enăchescu.

În mod evident, responsabilitatea principala în creșterea, educarea și îndrumarea o au părinții care în fiecare zi au obligația morală și chiar legală să își îndrume copilul, să îl observe și corecteze dacă este necesar. Părinții au datoria să-i explice copilului ce este bine și ce nu este bine, dar și care sunt consecințele bune sau mai puțin bune ale faptelor sale.

Așadar, în contextul vitezei crescute cu care evoluează lucrurile, oamenii ar trebui să își reamintească ce sunt, părinții să fie cu adevărat părinți, iar copiii să fie copii, să se joace, mai explică psihologul.

În lipsa unui filtru de adult, copiii pot interioriza mesaje care glorifică violența, lipsa empatiei sau dominarea prin forță. (sursă foto: The Guardian)

Școala, între neputință și lipsă de autoritate

O parte din timp copiii și-l petrec la școală. Dacă familia eșuează în a oferi aceste repere, școala ar putea deveni un spațiu compensator. În realitate, însă, lucrurile sunt departe de acest ideal.

„Ar trebui să o facă, dar din păcate nu se întâmplă suficient”, afirmă Beatrice Enăchescu. Evenimentele grave ar trebui să declanșeze intervenția coordonată a mai multor sisteme, familie, școală, specialiști, însă acest lucru se întâmplă rar, insuficient.

Psihologul vorbește despre nevoia unui „cadru sănătos de autoritate între profesor și elev, fără abuzuri de o parte sau de alta, cu limite clare”. În multe școli, respectul față de profesori este scăzut, iar instituția nu dispune de instrumente reale pentru a interveni preventiv.

Psihologul școlar, o resursă insuficientă

Un element-cheie în prevenția violenței juvenile, dar și a altor probleme cu care se confruntă orice adolescent, este psihologul școlar, însă în România acesta lipsește adesea sau este supraîncărcat.

„Un singur psiholog nu poate gestiona mii de elevi”, avertizează Beatrice Enăchescu. În lipsa unei prezențe constante și a unor protocoale clare de intervenție, comportamentele de risc rămân neobservate sau sunt tratate superficial.

Psihologii ar trebui să lucreze nu doar individual, ci și la nivel de clasă, în colaborare cu profesorii și familia, într-un sistem coerent de prevenție, însa acest cadru de îndrumare a copiilor de către un psiholog în școală lipsește în România, fiind văzut de noi doar în filmele făcuta în țările cu societăți mai „așezate”.

Pentru o societate funcțională

„Înțeleg că bugetul învățământului este încă insuficient, însă prezența unui psiholog „cu norma întreaga” în fiecare școală este foarte importantă, chiar vitală, dacă vrem să avem o societate funcțională, cu cât mai puține fapte antisociale pe termen scurt, mediu și lung”, mai spune psihologul Beatrice Enăchescu.

Ea ne dă exemplul educației în domeniul menținerii curățeniei: „Este mult mai ieftin să facem educație cu copiii să nu faca mizerie, să își facă curat fiecare, la școală, acasă, în fața casei și pe scara blocului, să recicleze selectiv, decât să angajăm mulți oameni, să cheltuim sume importante pe utilaje și logistică care să strângă gunoiul făcut de oameni needucați. Aceeași este situația și cu faptele antisociale, adică este mult mai „ieftin” să educăm copiii în familie, la școală și prin terapie cu un psihoterapeut, decât să „plătim” prețul vieților luate violent de un adolescent”.

Prevenție, nu pedeapsă

În multe țări europene, delincvența juvenilă este abordată ca problemă socială și de sănătate mintală, nu exclusiv penală. În Olanda, Germania sau Suedia, comportamentele de risc sunt identificate timpuriu, iar copiii primesc sancțiuni educative precum munca în folosul comunității, mentorat, consiliere, nu pedepse dure.

Rezultatul este o rată semnificativ mai mică de recidivă. „În România, în schimb, lipsesc programele naționale coerente. Există inițiative punctuale ale ONG-urilor, dar nu o strategie unitară”, punctează psihologul în cadrul interviului pentru Evenimentul Zilei. 

Muzica, jocurile video și rețelele sociale nu sunt cauze directe ale delincvenței, dar pot contribui la „normalizarea” agresivității. (sursă foto: Time Magazine)

Riscul de recidivă și eșecul reintegrării

Riscul ca un minor violent să recidiveze la maturitate este real și documentat. „Întrebarea esențială este ce face societatea cu acești copii”, subliniază Beatrice Enăchescu. Fără programe de reintegrare, intervenție timpurie și sprijin psihologic, recidiva devine foarte probabilă.

În prezent, chiar și instituțiile de protecție socială funcționează cu probleme majore. „Nu există cadre clare și diferențiate pentru copiii abuzați și cei agresivi, ceea ce reprezintă o problemă serioasă”, avertizează psihologul.

În România instituțiile au evoluat de la „școlile de muncă și reeducare” care existau înainte de 1989 în Centre Specializate pentru minorii delicvenți, însă, deși acestea există teoretic la nivelul fiecărui județ, ele nu au rezultate vizibile la nivelul societății.

Beatrice Enăchescu subliniază că trebuie să se lucreze mai mult în acest domeniu, să se creeze cadrul punctual și practic ca minorii ajunși în aceste situații să aibă centre în care să își petreacă o perioada în siguranță fizică și psihică, să fie îndrumați de profesioniști pentru a scădea șansele ca ei să comită alte fapte antisociale.

Deoarece copilul care a greșit, spune psihologul, trebuie să fie educat, să i se arate unde a greșit, astfel încât să nu mai repete greșeala. Este, așadar, nevoie de îndrumare, nu de sancțiune. 

Ce soluții există?

Răspunsul specialiștilor este unul clar: prevenție, nu reacție tardivă. „Avem nevoie de programe naționale de prevenție a violenței, educație socio-emoțională în școli, servicii de sănătate mintală accesibile și finanțare reală pentru psihologi”, spune psihologul. „Intervenția timpurie este cheia, nu doar sancțiunea”, adaugă ea. 

Iar dincolo de politici publice și instituții, violența juvenilă este o problemă care privește întreaga societate. „Avem nevoie de cooperare între familie, școală, specialiști, sistem medical și poliție. Fără această colaborare, riscul ca astfel de situații să se repete rămâne ridicat”, declară Beatrice Enachescu. 

Cazurile extreme nu ar trebui tratate ca monstruozități izolate, ci ca simptome ale unui sistem care a intervenit prea târziu. Doar asumarea colectivă a responsabilității poate transforma aceste tragedii în puncte reale de schimbare.

Decizii la nivel înalt

În România aceste cazuri în care fapte de o violență extremă au fost săvârșite de minori nu au devenit dese, nu sunt un fenomen frecvent așa cum sunt în alte țări, însa „există factori care favorizează și ne fac sa credem că putem ajunge relativ repede în această situație”, mai menționează psihologul. 

De aceea, conducătorii instituțiilor de profil, Parlamentul, Guvernul și toți cei care înțeleg cum funcționează aparatul de stat, în opinia sa, „trebuie să fie conștiincioși și responsabili să își unească eforturile pentru a crea cadrul prevenirii acestor fapte antisociale săvârșite de copii”. 

Așa cum a fost creat un „grup de lucru” pentru situația din justiție, declară Beatrice Enăchescu, în aceste momente dificile în care oamenii din România sunt șocați de faptele violente ale minorilor, ar trebui să se înființeze un „grup de lucru” cu specialiști din aparatul de stat (ANPDC, Ministerul Învățământului, Ministerul Justiției, dar și din zona societății civile) și pe această temă.

Ea subliniază că „este necesar să se formeze un grup de lucru care să studieze fenomenul pentru o perioadă de o lună și să vină cu un raport în fata opiniei publice, a Guvernului și a Parlamentului, cu lucrurile care nu funcționează sau funcționează defectuos și ce trebuie făcut concret pentru a preveni asemenea fapte în viitor”.