Cătălin Țone/ sursa: EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Permisiunea de ieșire din penitenciar este una dintre cele mai sensibile măsuri prevăzute de legislația execuțional-penală.
Ea este gândită ca un instrument de reintegrare socială, nu ca o facilitate automată și, cu atât mai puțin, ca un act de clemență necondiționată.
Într-un stat de drept funcțional, această măsură ar trebui să fie rezultatul unei analize riguroase, individualizate, care să pună în balanță interesul deținutului cu obligația statului de a proteja siguranța publică.
Atunci când acest echilibru este diluat, întreaga construcție a încrederii în justiție începe să se clatine.
Cazuri recente arată că problema nu este lipsa legii, ci felul în care ea este aplicată.
Un exemplu dureros este cazul cetățeanului turc Abdullah Ataș, care, în noaptea de 2 spre 3 august 2015, în jurul orei 3:00, l-a ucis cu mașina, în Capitală, pe agentul Gheorghe Ionescu, cunoscut printre colegi sub porecla „Dulăul”, un polițist-simbol al Brigăzii Rutiere.
Judecătorii l-au condamnat definitiv pe Ataș, în 2017, la o pedeapsă privativă de libertate de 22 de ani și zece luni pentru omor calificat, conducere sub influența alcoolului și părăsirea locului accidentului.
Pe parcursul detenției, Ataș a dat impresia că respectă regulile din interiorul penitenciarului și a fost recompensat cu numeroase permisiuni de ieșire, pe baza comportamentului aparent exemplar.
În ianuarie 2026, după ce a beneficiat de o permisie legală de trei zile pentru a-și vizita familia, Abdullah Ataș nu s-a mai întors la Penitenciarul Rahova la data stabilită și a fost imediat dat în urmărire, fiind considerat evadat.
Faptul că un criminal condamnat pentru uciderea unui polițist, un om dedicat siguranței publice, a primit atât de multe permisiuni încât a ajuns în situația de a părăsi definitiv locul de detenție, zguduie societatea și ridică întrebări fundamentale despre modul în care se gestionează evaluarea riscului.
Nici nu s-au stins bine ecourile evadării lui Ataș, că un alt caz relevant privind permisiunile de ieșire a apărut în spațiul public.
Este vorba despre Vlad Tenur, condamnat definitiv în 2022 la zece ani de închisoare pentru trafic de droguri de mare risc și risc (cocaină și canabis), în formă continuată, comis în cadrul unui grup infracțional organizat, mafiot, spus popular.
După aproximativ doi ani de detenție, acesta ar fi beneficiat de un număr considerabil de permisiuni de ieșire, vizite intime și de alte recompense, deși faptele pentru care a fost condamnat se numără printre cele mai grave prevăzute de legislația penală.
Contextul personal și infracțional nu este unul neutru. Vlad Tenur este ginerele lui Vlad Costel, zis “El Padrino”, cunoscut ca lider al “clanului Țaganu”, o grupare asociată în mod constant cu activități de criminalitate organizată, trafic de droguri și alte infracțiuni grave.
Mai mult, în 2024, pe rolul instanțelor s-a aflat un dosar privind ultragierea a două procuroare DIICOT, care îl anchetaseră anterior, un element care, potrivit chiar legii, ar fi trebuit să conteze decisiv în evaluarea riscului.
Legislația românească este explicită. Legea nr. 254 din 2013, privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal și regulamentul de aplicare prevăd că permisiunea de ieșire poate fi acordată doar deținuților cu o conduită constant pozitivă și numai dacă există suficiente garanții că aceștia nu vor comite alte infracțiuni.
Mai mult, criteriile de analiză includ natura infracțiunii, durata pedepsei, istoricul infracțional și apartenența la grupări de criminalitate organizată.
Cu alte cuvinte, legea nu lasă loc pentru interpretări indulgente în cazuri de mare risc.
Dacă, totuși, astfel de situații apar, întrebarea nu este dacă legea este suficientă, ci dacă ea este aplicată cu adevărat în spiritul ei.
Riscurile unei evaluări superficiale nu sunt teoretice. Ele au fost deja demonstrate, inclusiv prin evadări produse în timpul permisiunilor de ieșire, care au pus în pericol siguranța publică și care au compromis grav încrederea în instituțiile statului.
În acest context, este relevant să privim și dincolo de granițe, acolo unde alte state europene au ajuns la concluzia că, în fața criminalității organizate, abordările clasice nu mai sunt suficiente.
Franța a decis recent să adopte o strategie radicală, dar coerentă, tocmai pentru a limita riscurile generate de marii traficanți de droguri.
După o serie de incidente extrem de grave, inclusiv atacuri armate și evadări violente, autoritățile franceze au hotărât să concentreze cei mai periculoși traficanți într-un număr restrâns de penitenciare de maximă securitate.
Decizia a fost asumată politic, la nivel guvernamental, prin Ministerul Justiției, și pusă în aplicare de administrația penitenciară, în colaborare cu structurile de securitate internă.
Două unități au fost desemnate pentru acest regim special: penitenciarele de la Vendin-le-Vieil și Condé-sur-Sarthe, cunoscute pentru nivelul extrem de ridicat de securitate și control.
Printre deținuții transferați se află și Mohamed Amra, cunoscut sub porecla „La Mouche” („Musca”), unul dintre cei mai periculoși traficanți de droguri din Franța, implicat într-o evadare sângeroasă în urma căreia doi agenți de penitenciar au fost uciși cu sânge rece.
După capturarea sa în București și extrădarea în Franța, autoritățile au decis izolarea sa completă, tocmai pentru a elimina orice posibilitate de coordonare a activităților infracționale din detenție.
Strategia franceză a fost implementată etapizat, prin identificarea deținuților cu risc major, transferarea lor în unități dedicate și instituirea unor regimuri de detenție extrem de stricte, cu supraveghere permanentă și limitarea severă a contactelor.
Avantajele acestei abordări sunt evidente: reducerea influenței liderilor de rețele asupra altor deținuți, limitarea comunicării cu exteriorul, scăderea riscului de evadare și transmiterea unui mesaj clar că statul nu tolerează continuarea activităților criminale din interiorul penitenciarelor.
Este un model discutabil din perspectiva costurilor și a rigorii regimului, dar este un model asumat și coerent și a fost construit pornind de la realitatea pericolului reprezentat de criminalitatea organizată.
În acest context comparativ, întrebarea care se impune este dacă România tratează cu suficientă seriozitate același tip de risc.
Reintegrarea socială este un deziderat legitim, dar nu poate fi confundată cu relaxarea nejustificată a măsurilor de siguranță.
Permisiunea de ieșire din penitenciar nu este un drept câștigat prin simpla trecere a timpului, ci o recompensă condiționată de încrederea reală că persoana respectivă nu mai reprezintă un pericol.
De aceea, este legitim ca Administrația Națională a Penitenciarelor să fie chemată și să explice public modul în care sunt evaluate cererile de permisiune în cazurile cu risc ridicat, chiar dacă prevederile legale pot fi apreciate ca având un grad de relativitate, în special prin faptul că elementele conținute nu pot fi măsurate efectiv, concret.
Este la fel de legitim ca Ministerul Justiției să analizeze dacă legislația actuală este suficient de fermă sau dacă sunt necesare modificări care să introducă filtre suplimentare pentru infracțiunile grave și criminalitatea organizată.
Deopotrivă, Consiliul Superior al Magistraturii nu poate ignora impactul pe care astfel de decizii administrative îl are asupra autorității actului de justiție, element fundamental într-o democrație consacrată.
Statul de drept nu se măsoară doar prin textele de lege, ci prin capacitatea instituțiilor de a le aplica cu responsabilitate și discernământ.
Când clemența devine rutină, iar evaluarea riscului este tratată formal, siguranța publică devine vulnerabilă, iar această vulnerabilitate este plătită, inevitabil, de societate.
Și, pentru a avea o imagine completă, haideți să facem câteva exerciții împreună.
Ce credeți că este în sufletul membrilor familiei „Dulăului” când au aflat că Ataș, criminalul lui, a evadat și este de negăsit?!
Ce credeți că simt părinții copiilor dependenți de droguri, care, probabil, se zbat pentru supraviețuire, când văd că dealerul lor, după doar câteva luni de detenție, vine periodic acasă și ia masa cu soția în oraș?!
Ce spun comunitățile?!
