Ardelenii, de exemplu, practică în mod natural genul ăsta de relativizare: în loc să spună e un conflictuţ armat în Afganistan, ei zic: îi ceva problemă în Afganistan. Lângă un ardelean de modă veche nu ai cum să te îngrijorezi. Sau ţi-ar lua foarte mult timp până să se întâmple. Dar acum şi Ardealul, şi Moldova, şi Ţara Românească sunt în plină campanie de diminutivare.

Am întrebat pe twitter şi facebook care e cel mai cretin diminutiv auzit recent. Parcurgând lista de tâmpenii adorabile, am înţeles că şi diminutivul funcţionează în două registre diferite. Unul, sincer, drăguţel în mod natural, inspirat din lumea bebeilor, căţeluşilor şi fetiţelor skumpici.

Aici intră de-a valma iaurţelul, apica, vecinicu, piscinica, ojiţa şi alte kestii dulcele. Te prinzi rapid că e vorba fie de obiecte sau înţelesuri masive, uriaşe, care trebuie reduse la o scară acceptabilă, gen tănculeţul sau graviduţa. Fie fiinţe sau lucruri mici, care alintate devin şi mai naşpeţele, pentru cine are alergie la bonjurică, lănţic sau cepuţă. Merge chiar şi Smărtuleţul. Aici e mult de lucru, pentru că se inovează încontinuu şi e complicat să ţii pasul cu tot ce spun mitzi şi păpuşelul ei. Asta e şi zona maximei seninătăţi, pentru că nu te poţi supăra pe un cretinuţ mic, nu-i aşa?!

Dacă ar fi fost numai asta, plus o ciorbică cu smântânică şi ardeiaş, o ţuiculiţă, o păstrămioară, o fripturică, însoţită de o vărzică sau o fasolică şi un şpriţuleţ, zău dacă nu se trăia frumos în Românica. Eu cred că de la acest derivat imbecil şi dispreţuitor porneşte şi restul şuvoiului de malformaţii, care încearcă să mascheze într-un chip total dement exact ceea ce ar trebui să facă parte dintr-o normalitate pe care nimeni nu o trăieşte.

Românica asta e rădăcinuţa tuturor prostioarelor. Şi aşa s-ar numi şi celălalt registru, care maschează sub un diminutiv tot ce este în mod fundamental absurd. Gropiţele, căţeluşii turbaţi, petuleţele, maneluţele, şpăguţele.

De exemplu, nu cred că mulţi dintre noi se pot lăuda cu experienţe fericite în zona serviciilor. Asta o ştiu şi cei de la care fiecare aşteaptă să se comporte ca nişte lorduleţi. Tocmai din acest complex, care uneşte armonios cele două părţi ale tejghelei s-a născut probabil bonuleţul. Apoi au venit pe lume facturica, ştampiluţa şi la sfârşit, pentru cei care apreciază ceva fin, bănuţii. Cei care au indicat formula – bănuţii – ca fiind cea mai dezgustătoare, au sugerat că vine şi ea dintr-un complex al celui care nu ştie să ceară. Sau nu vrea să îi dea, sau nu ştie să îi manipuleze, adaug eu, şi funcţionează pentru cei atenţi ca un semnal de avertizare. Deci uneori avem şi problemuţe.

Dacă aţi avea răbdare să număraţi diminutivele din discursul politicienilor, aţi cere rapid un abonament la Emetostop, pentru că e clar că mulţi dintre ei nu au nicio trebuţă. De obicei, incompetenţa pură sau dezinteresul suprem amestecat cu şmecherie şi cel mai profund dispreţ pot conduce la formulări de tipul: aşteptaţi, vă rog, doar o secundică să vă tipăresc facturica pentru maşinuţă.

Sigur că or mai fi şi oameni sinceri pe lume, şi ei, ca nişte buni creştinuţi ce sunt, nu-şi dau seama că suferă de o bolicică. Iisus nu a fost răstignit pe o cruciuliţă, dar asta cred că va rămâne foarte curând doar părerea unei minorităţi, care nu ar spune niciodată: hai, mă scuti, că mă plicti!

Partea bună e că această limbă paralelă adoptă chiar şi cuvinte din alte limbi, umanizându-le până la desfigurare. Se poate întreba şi aşa dacă e pui în frigider: Iubi, avem nişte chickenel în frigi? Acum două zile m-a întrebat o doamnă de la ţară în piaţă, că i-am părut mai informat, dacă e adevărat ce s-a anunţat la televizor, că vine în curând sfârşitul lumii şi că vor să ne facă nişte injecţii la toţi, să ne omoare înainte să apucăm să suferim. Pare o idee generoasă, dar mă întreb dacă, înainte de a ni se curma chinuleţele, o să fim rugaţi să introducem şi pinuleţul.