Dacă înjurăturile au devenit un automatism, un reflex pavlovian, ce se întâmplă cu opusul lor?! E simpatic să vezi oameni bălăcărindu-se în numele idealurilor, moralei, binelui şi adevărului. Aşa simţi că mai eşti cu picioarele pe pământ.

Dar cei care se întâlnesc în scopuri prietenoase nu sunt şi ei la fel de spectaculoşi ca maimuţele angajate în lupta pentru dreptate, fir-ai al dracului?! De ce nu? Coregrafia generozităţii respiră în fond acelaşi aer cu demenţa şi alienarea de pe stradă, nu are de ce să fie diferită în efecte.

Cadourile şi gesturile de prietenie sau curtoazie, în general, arată ca o intersecţie plină de debili furioşi. Deşi se spune că am preluat o mulţime de îndeletniciri orientale, păcatul curtoaziei, ştiinţa de a dărui sunt plecate la tratament for ever.

Înţelepciunea populară combinată cu sărăcia din cromozom au adus pe lume o colecţie de tâmpenii confundate cu isteţimea şi cumpătarea: păi ce ţi-a dat ei ţie ca să le ducem un cadou?! Le luăm o sticlă de vin şi să zică mersi. Am observat că oamenii care primesc de obicei mult şi au şi puterea de a oferi, se mărginesc de obicei la chestii simbolice, care sunt deci obiecte mici, urâte, fără valoare şi fără sens. De aici şi valoarea lor simbolică.

Aşa, de dragul anecdotei, cunosc şi oameni care par respectabili şi care s-au simţit foarte bine cu ei şi valoarea lor de piaţă după ce au mers în vizită pentru prima dată într-o casă, oferind din prinosul lor de mitocănie o punguţă portocalie de plastic, cu covrigi. E drept că era plină, toartele înnodate, deci se poate spune că a fost domni.

Şi tot văd oameni care duc, sub diverse forme, cadouri cu valoare sau încărcătură emoţională de covrigi. Probabil că şi halul în care se află şcoala, kitsch-ul în care stagnează Biserica şi lipsa generală de cultură socială, plus manele şi milionari cu jaluzele verticale sunt nişte explicaţii suficiente pentru atmosfera de autogară care plu teşte în relaţii.

Cred că, în următorii ani, inteligenţii care râd de americani, de exemplu, că sunt neciopliţi şi habar n-au ce religie au călugării budişti au să aibă multe de observat în jurul lor. Această ieşire generală din minţi este un paravan perfect pentru o degradare generală a mediei de educaţie şi o atrofiere extrem de eficientă a genei bunului- simţ.

Dacă normalitatea nu reuşeşte să-şi găsească locul nici în viaţa privată, dacă relaţiile dintre oameni sunt atât de invadate de zorzoane, scaune de nuntă cu fundă, coloane de rigips, pungi de plastic, buchete de flori apocaliptice, cadouri în stripperi sau stripteuse, costume lucioase şi conversaţii de şcoală ajutătoare atunci se cheamă că trăim într-o lume în continuă schimbare. Oricum, de mult nu se mai înţelege cine educă pe cine şi cum ar putea arăta o lume normală altfel decât în altă parte.

Mi se pare însă puţin trist că funcţia de reprezentare a darului a început să se confunde cu cea a mitei. Lăsând la o parte industria nunţilor şi botezurilor unde nu se mai poate face nimic, acest act de valorizare a respectului de sine a început să semene tot mai mult cu un plic oferit împreună cu un surâs unsuros.

Darul e un fel de pungă de plastic, e un fel de a merge să iei pâine, fără să mai fii atent la textura, aroma, bogăţia ei. Pare că un dar nu te implică în niciun fel, e important să existe şi cel care l-a primit să ştie că ţi-ai făcut datoria. În rest, nicio legătură între demnitatea fiecăruia şi ceea ce oferă, între ceea ce pretinzi că eşti şi felul în care ştii să oferi.

Bucuria de a face un dar, chiar şi fără un motiv anume, este un procent aproape dispărut din statistica igienei sociale. Şi poate că şi acest mod imbecil de a aştepta întotdeauna ceva în schimb naşte monştrii pe care care îi vedem la jurnalele de ştiri. Darul e şi cel mai bun mod de a arăta cât de şmecher eşti tu.

Poate că degradarea începe să apară atunci când spui că nu contează chiar aşa de tare fiecare gest al tău, că mai merge şi câte o şuşă, că mai improvizăm, mai mizăm pe neatenţie, ne strecurăm şi luăm locul întâi pe ţară, al doilea pe judeţ. Şi dacă am descoperi că darurile pe care le facem sunt întodeauna infinit mai preţioase decât cele pe care le primim?