Razvan Exarhu: "Pari mai inteligent, mai priceput, mai sensibil, rafinat si profund daca te plangi zilnic si transformi asta intr-o atitudine".

E mare lucru sa vezi clar greselile din jurul tau si sa te simti obligat sa te plangi de ele, chiar si fara sa le indrepti. Chiar daca e un blestem, cei care gandesc pozitiv il transforma usor intr-o lamentatie de calitate.

Ba chiar pari si mai inteligent, mai priceput, mai sensibil, rafinat si profund daca te plangi zilnic si transformi asta intr-o atitudine. Suntem asediati de solutii si salvatori, de vizionari, profeti si specialisti cu specializare. Ei sunt si destul de sceptici, ca asa e profesionist, si destul de hotarati, ca asa e cand te bazezi pe impresii.

Asa cum fumatorii se adapteaza la un mediu necunoscut aprinzan-du-si o tigara, un necunoscut intra in vorba cu necunoscutul din fata lui impartasindu-i o nemultumire, iscata de cine stie ce observatie la indemana oricui. De la ploaie se sare usor la instalatorii incapabili, la cat s-a furat la privatizare, la cat de greu se circula, la cat de putin se citeste si la calitatea execrabila a vedetelor noastre.

La asta se adauga acel foarte special sentiment al exasperarii provocate de ceilalti. Sentimentul acesta e cu atat mai intens la cei care nu au o viata sociala agitata. Exasperarea e un produs intelectual chiar si la sate, chiar si in sihastrii. Daca priviti in jur, o sa vedeti grupuscule de tipi care discuta si gesticuleaza a protest si nemultumire.

Nici macar nu e cazul sa fie incruntati, nu trebuie sa se afle intr-un mediu care sa-i predispuna la sentimente mai tafnoase. Nici nu trebuie sa foloseasca la ceva. Am observat ca si pe la nunti, botezuri, aniversari si conferinte de presa lumea discuta la un pahar tot despre cat e de nasol. 

E o comedie perfecta scena in care lume destul de bine aranjata incepe sa povesteasca lucruri perfect neinteresante despre cat de greu este, de fapt, totul. Nici banii, nici revistele, nici cristalele Swarovski nu ii pot apara pe bietii nefericiti de drogul lamentarii fara motiv. Dar e firesc, totusi, ca in centrul acestor preocupari sa ramana ca intotdeauna omul. Omul, adica ceilalti.

Pentru ca intotdeauna totul pleaca nu de la ceea ce nu face fiecare, ci de la ce nu fac ceilalti. Iar ceilalti nu prea fac ceea ce ar trebui sa facem noi, ca nu le da prin cap, probabil. Dar cine suntem noi? Noi suntem eu, ca e vorba despre un singur om, multiplicat de aceeasi nemultumire, de acelasi repros indreptat mereu catre altcineva. Iar punctul de plecare e aceeasi lipsa de actiune, aceeasi incapacitate de comunicare, de coordonare sau de intelegere.

Sunt momente in care izbutesc sa ma surprind la timp, exact cand tocmai ma lipeam de o nemultumire, de un sentiment care, nesupravegheat, poate sa te scoata din minti - dupa cum se observa pe strada. Si cea mai frecventata sursa de astfel de senzatii intense este sentimentul ca cei din jur nu iti ghicesc gandurile, ca habar nu au care sunt intentiile tale, ca nu citesc nimic in ochii tai, in pozitia cocosata de stres in care te infatisezi lumii. Aceasta lipsa de subtilitate conduce aproape de la sine catre colocviile ad-hoc moderate cu bate de baseball.

De curand, am vazut afise prin oras pe care scrie: hai la oina! Se cauta tineri entuziasti pentru propasirea unui sport national de care nu a auzit nimeni. E usor de ghicit cat de nemultumiti sunt membrii echipei fara suficienti coechipieri, cat de dezamagiti sunt in fata dezinteresului cu care e privit acest sport minunat, cazut in uitare.

E bine ca povestea singuraticilor jucatori de oina e mult prea ridicola pentru a deveni o parabola, desi ei pot usor deveni simboluri. Iar parabola, adevarata parabola, incepe abia aici si imi declar public admiratia pentru autorul ei necunoscut. Un tip suna la pompieri si spune, veniti repede, va rog, de la etajul 8 se aud niste rasete ingrozitoare si miroase rau a carpe arse.

Vin pompierii, intra in scara blocului, simt mirosul de carpe arse, iar rasetele le ridica parul in cap. Urca tematori cu mastile pe fata prin fumul gros de carpe arse, descopera usa, suna si iese o batranica. Ce e, mamaie? Pai, au sunat vecinii sa reclame ca se aud de la dumneavoastra niste rasete ingrozitoare si ca ii sufoca un miros de carpe arse. Ce se intampla? Pai, ce sa se intample? Mai rad, mai ard o carpa...