În 1990 sau 1991, dacă erai un fost lucrător al Securităţii riscai să fii linşat pe stradă.

Erai un damnat, un om care trebuia să-şi ascundă identitatea, să-şi trăiască zilele precum un condamnat la moarte încă neprins. Colaboratorii şi reţeaua de informatori trăiau sentimente identice. De altfel, strigătul de luptă era "Securiştii în mină/Să ne dea lumină". Diabolizată de-a lungul deceniilor, inclusiv prin posturile de radio străine în limba română - Europa Liberă, Vocea Americii etc., Securitatea devenise un mit.

Deşi sursele occidentale vorbeau de un informator la trei români şi o cotau ca fiind al treilea aparat informativ (şi represiv), Securitatea se evaporase. Poporul o ura sincer, era vindicativ, toţi o înjurau, dar ea dispăruse! Devenise o Fata Morgana! Treptat, furia s-a mai potolit, iar, rând pe rând, în faţa marelui public au început să apară diverşi indivizi. Curăţei, unii chiar onorabili!

Oameni la fel ca toţi oamenii. Nimic din clişeul răspândit la Revoluţie despre fanatici şi sangvini, programaţi să ucidă. Securitatea şi-a regăsit, an după an, cu tenacitate, imaginea publică. Mai încet, apoi cu voce din ce în ce mai puternică, cei care au lucrat în temuta Securitate au început să-şi spună părerea, iar oamenii să priceapă că orice ţară, indiferent de guvernarea ei, are nevoie de servicii secrete.

De protecţie, de informaţii, de date! Un rău necesar! Unii dintre ofiţerii de Securitate, dar şi informatori ai acestei instituţii au ajuns în parlament, iar alţii au început să fie consideraţi eroi, după cum este cazul lui Iulian Vlad. Pentru a fi foarte tranşanţi, trebuie spus că autorul - care avea la Revoluţie 16 ani - nu este un admirator al Securităţii, dar nici un adversar aprioric.

Securitatea a făcut poliţie politică şi a fost în slujba unui regim comunist opresiv. Asta-i clar şi fără echivoc! Dar printre ei puteai descoperi oameni excepţionali, patrioţi sinceri, de mare anvergură, dar şi nişte nemernici, nişte brute cu IQ-ul cât al unei broaşte! Securitatea poate fi judecată în funcţie de oamenii săi, nu ca instituţie, unde nu încape nicio îndoială.

Discuţia nu este despre Securitate, ci despre cum s-au raportat românii la acest aparat represiv timp de douăzeci de ani postrevoluţionari. Dacă în 1990, hai 1991, a fi colaborator/securist era o pată, o ruşine, astăzi în 2010 este o mândrie. Constant, un număr de oameni se afişează public, orgolioşi, mândri nevoie mare că au fost securişti sau au lucrat cu organele!

Pe cine mai interesează astăzi dacă cineva a fost sau nu colaborator/securist? Aceasta-i întrebarea şi miza în mediatizatul caz Sorin Ovidiu Vîntu. Mogulul a fost acuzat săptămâna acesta că ar fi avut nume de cod şi că, după o scurtă perioadă la penitenciar, a devenit colaborator de nădejde al Securităţii. Bun, ei şi? Conform legii, dacă nu a adus atingere demnităţii umane sau drepturilor omului, ura şi la gară! Dimpotrivă, SOV devine un brand şi mai puternic în faţa publicului.

Abordarea acestui caz a fost diversă. Victor Ciutacu a afirmat că din moment ce Vîntu e o persoană privată, fără funcţii publice sau demnităţi, cazul nu trebuie să existe. Costi Rogozanu (care are dezavantajul că lucrează la mogul) s-a arătat uimit. Pe cine mai interesează, se întreba el? Ciudată percepţie din partea unui intelectual declarat anticomunist, antitotalitar şi antitoate!

De interesat interesează pentru că elucidează o altă enigmă a acestui personaj extrem de controversat, cu siguranţă foarte inteligent, care este Sorin Ovidiu Vîntu. De altfel, istoricul Alex Mihai Stoenescu lucrează la o carte despre viaţa acestui haiduc, aventurier de marcă, escroc sau geniu, Vîntu! Trebuie să recunoaştem că opinia publică nu mai este atât de atentă la subiectul Securitate.

Are o altă agendă: locuri de muncă, pâine, supravieţuire. Discursul anticomunist şi nevoia de primenire morală au căzut pe planul doi. Reziduurile din problemele nerezolvate ale României au fost aruncate în braţele istoricilor. În debaraua ţării, acolo unde s-au strâns atâtea lucruri încât ne este frică să mai deschidem uşa!

Rămâne totuşi important de cercetat cum, dintr-o instituţie detestabilă, Securitatea are astăzi o cotă de popularitate de care nu cred că s-a bucurat niciodată de la înfiinţarea ei până în prezent. Şi trăim într-un stat democratic!