IOANA LUPEA: "Povestea care urmează se bazează pe întâmplări reale şi orice asemănare cu experienţele cotidiene a sute de mii de români în instituţiile publice nu e deloc întâmplătoare."
Este istoria violentă, traumatizantă şi neîncheiată a legalizării unei sentinţe emise de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti. Loc în care şi rampa pentru persoanele cu dizabilităţi, construită într-un unghi de aproximativ 70 de grade, e bătaie de joc, dacă nu chiar invenţia unui sadic.
Judecătoria Sectorului 4, ca multe alte instituţii ale acestui stat, nu are un birou de relaţii cu publicul. Informaţiile despre procedurile de urmat le afli, dacă ai vederea ageră, din afişe format A 4, de la Xerox sau de la jandarmul postat la intrare. Pentru a legaliza o sentinţă mai întâi soliciţi dosarul de la arhivă. Drumul documentelor dintr-o încăpere în alta a aceleiaşi clădiri poate dura şi o lună. Sentinţa pronunţată într-o şedinţă publică de un judecător nu este definitivă, irevocabilă şi legală fără un timbru judiciar de 15 bani şi o taxă de doi lei vărsată în contul primăriei. Taxa nu se achită însă la CEC, aşa cum te îndrumă eronat un petic de hârtie lipit pe uşa arhivei Judecătoriei Sectorului 4, ci la Trezorerie. Îi ceri socoteală funcţionarei pentru greşeala care te-a obligat să baţi jumătate de Bucureşti. Ridică din umeri: „Nu e uşa mea!“. Suma poate fi achitată şi prin mandat poştal dacă ţi se revelează, prin minune, contul bancar al primăriei şi codul fiscal al acesteia. Pasul următor este să cumperi două cereri tipizate, una de copiere, alta pentru legalizare, să le completezi şi să te aşezi la ultima dintre cele cinci cozi impuse - CEC sau Trezorerie, Poştă, arhiva tribunalului, biroul de copiat acte -, în faţa Registraturii. Aici vei petrece, în picioare, ceasuri bune fără garanţia izbânzii: programul cu publicul are doar patru ore.
Fiecare taxă înseamnă un nou ghişeu, fiecare ghişeu un nou funcţionar capricios, fiecare funcţionar, o nouă coadă, iar fiecare coadă, corupţie. Pentru legalizarea unei sentinţe judecătoreşti stai la cinci cozi. Sau la nici una dacă miluieşti pe cine trebuie cu o „şpăguţă“, cum alintă Piedone, supranumit şi primarul sectorului 4, mita. Cozile din spitale, de la registrele auto, de la tribunale, administraţii financiare, agenţii descentralizate, direcţii de taxe şi impozite, birouri de evidenţă ale populaţiei, sedii Electrica sunt adevăratele focus-grupuri. Acolo, cetăţenii îşi exprimă liber sentimentele faţă de statul agresor. Furiei îi urmează resemnarea: accepţi chinul sau plăteşti şpaga. Mânia însă nu dispare, se metamorfozează în agresivitate, lipsă de solidaritate, fugă din societate.
Am întrebat odată un politician important, care-şi legitima traficul de influenţă prin lupta cu birocraţia, de ce nu iniţiază un proiect de lege; în fond, puterea e la el. Răspunsul scurt: „Aşa ceva nu se poate“. Nici un partid nu-şi va asuma reducerea birocraţiei ca proiect de guvernare atât timp cât în administraţia locală şi centrală lucrează aproape 1 milion de votanţi. În loc să scadă birocraţia prin informatizarea serviciilor publice, statul român angajează în fiecare an noi birocraţi pentru care va inventa noi taxe, noi ghişee, noi cozi. Nouă nu ne rămâne decât să suportăm scrâşnind din dinţi violenţa pe care acest stat o exercită asupra noastră prin birocraţie.
