Cât de mult a evoluat clasa politică din România din 1990 până azi se vede din faptul că, în ultimii 21 de ani, nu a fost campanie electorală în care să nu se dezbată pericolul ca maghiarii să ne fure Ardealul.
Oficial, România se luptă să desfiinţeze graniţa cu Ungaria, în câţiva ani o să avem monedă comună şi, potrivit reglementărilor europene, cetăţenii unguri vor putea cumpăra pământ ardelenesc fără nici un fel de restricţii. Iar românii vor putea să se mute în pusta ungară – dacă doresc, bineînţeles. Şi totuşi, nu este an în care politicienii români să nu spărie babele din fundul Moldovei cu ameninţarea că horthyştii vor să pună laba pe sfânta noastră Transilvanie. Interesant este că, la începutul anilor 90, cei de la PRM, PUNR şi PSD erau cei care strângeau voturi dându-se drept mari patrioţi. Acum, în fruntea celor care luptă cu pastorul Tokes se află un partid care-şi spune "liberal" şi care, în teorie, ar trebui să se opună tiraniei majorităţii şi să promoveze drepturile minorităţilor.
Şi, de fapt, care-i problema cu Ţinutul Secuiesc? Să facem un exerciţiu de imaginaţie: plecaţi în vacanţă în Franţa şi, în loc să descoperiţi Alsacia, ajungeţi într-o regiune denumită în mod tembel "Nord-Est". De ce ar fi denumită astfel? De teamă ca nu cumva nemţii să revendice vechiul "Elsass" – denumirea germană a Alsaciei. Asta au făcut politicienii români: pentru ca nu cumva minoritatea maghiară să se grupeze şi să deţină majoritatea într-una din regiunile de dezvoltare au plasat Harghita şi Covasna alături de judeţele Alba, Braşov şi Sibiu. Şi au denumit această asociere forţată "Agenţia pentru Dezvoltare Centru". Invocând pericolul unguresc, România a organizat regiunile de dezvoltare pe criterii politice, fără să încerce să reconsituie, aşa cum era firesc, zonele istorice. Arad, Caraş-Severin şi Timişoara, în loc să formeze o regiune denumită Banat, sunt grupate, împreună cu Hunedoara, în "Agenţia pentru Dezvoltare Vest". Această asociere nefericită, în care judeţe cu interese divergente au fost forţate să se grupeze în aceeaşi regiune de dezvoltare, este una din numereoasele cauze ale absorbţiei slabe a fondurilor europene.
Realitatea este că "Ţinutul Secuiesc" va exista mereu în mintea maghiarilor, oricât de mult se vor strădui politicienii de la Bucureşti să suprime această denumire. Nici măcar un regim de forţă, aşa cum a fost cel al lui Franco, în Spania, nu a reuşit, pe parcursul a aproape 40 de ani de opresiune dură, să distrugă identitatea culturală a catalanilor sau a celor din Ţara Bască. Dimpotriă, într-o Uniune Europeană democratică, statele au învăţat că minorităţile reprezintă un câştig. Italia, care, ca stat unitar, nu are o istorie cu mult mai îndelungată decât România, are mai multe limbi co-oficiale: franceză, în Valea Aosta, slovenă în provincia Trieste şi germană şi "ladin" în Tirolul de Sud. În 1996, Tirolul austriac s-a grupat cu cel italian şi împreună au format o euroregiune. Să nu credeţi că italienii au viaţa uşoară în Tirolul de sud: în 2006, aproape toţi primarii din regiune au semnat o petiţie către parlamentul de la Viena, cerând ca statul austriac să-şi asume rolul de protector. După declararea independenţei Kososvo, mişcările naţionaliste s-au intensificat, iar zona este plină de plăcuţe pe care scrie: "Tirolul de sud nu este Italia" (vă închipuiţi aşa-ceva în Harghita?). Dar răspunsul Italiei nu a fost unul dur, ci dimpotrivă, un fost preşedinte al Italiei a încercat să iniţieze un referendum în care cei din provincie să se poată pronuţa asupra independenţei.
Nu pastorul Tokes, "Ţinutul Secuiesc" şi zisele "sfidări" ale Constituţiei sunt o primejdie pentru România. Infinit mai periculoşi sunt politicienii idioţi şi superficiali care, după 21 de ani de politică, nu sunt în stare să-şi mobilizeze electoratul decât rostogolind primejdia şovinismului unguresc. Politicienii nu au alte idei, pur şi simplu. Dar este responsabilitatea alegătorilor dacă după atâta vreme continuă să aleagă după aceleaşi criterii ca şi în mai 1990: foame şi frică.
Recomandările noastre
