Horia Ghibuţiu: "Spectrul şomajului planează şi asupra României şi nimeni nu va fi scutit aprioric. Ne-ar putea lovi în căruciorul de la hipermarket, în banii plătiţi pentru meditaţiile copiilor".
Ce-am făcut de criză? Ca mai tot bucureşteanul în weekend, am pendulat între mallurile turceşti, hipermarketurile franţuzeşti şi magazinul de prezentare a mobilei suedeze, investind în obiecte care nu m-au făcut nici mai fericit, nici mai împlinit, într-un avânt al consumului menit să şteargă din memorie anii în care nu aveam nici ce, nici cu ce să cumpăr.
Toate parcările aşezămintelor capitaliste înşirate mai sus erau ultrapline, în totală neconcordanţă cu restul lumii: recesiune, reduceri de preţ ale unor produse pe care nu le mai vânează nimeni, concerne interna- ţionale reducând drastic bugetele de anul viitor, bănci „adoptate“ de stat etc. În general, impresia e că, în România, trecem prin criză precum gâsca prin apă. „Să fie la ei, acolo“, gândeşte omul simplu, încurajat de creşterea economică trâmbiţată de premier la televizor. Deşi tentaculele crizei financiare au cuprins întreaga planetă, românul află din presă că noiembrie ar trebui să devină luna cadourilor salariale, altminteri sindicatele ies în stradă.
De peste Ocean vin însă veşti proaste. „New York Times“ dezvăluia ieri că, în numai două săptămâni, lista companiilor care vor reduce personalul seamănă cu un dicţionar al corporaţiilor americane de succes. De la Yahoo şi Coca-Cola, până la Xerox ori Bank of America, viziunea e unanimă: criza dă peste cap rata şomajului. În SUA, la exact 79 de ani de la recesiunea din 1929, rata celor fără serviciu ajunge la 6,1 şi va creşte în 2009 până la 8,5.
OK, până acum am fentat criza plecată de pe Wall Street, prezentă în România mai ales în paginile ziarelor şi în dezbateri interminabile pe micul ecran. Şomajul e însă mult mai greu de ignorat şi mai concret decât orice intervenţie a vreunei bănci centrale de prin Europa în favoarea instituţiilor financiare scăpătate. Indiferent cât de tare s-ar ascunde în spatele unor termeni precum „adaptarea programului de fabricaţie la noile cerinţe comerciale“, ce se întâmplă la Uzinele Dacia, ca în toată industria auto din lume, tot şomaj tehnic se cheamă.
Desigur, românii s-au mai confruntat cu şomajul. Chiar şi înainte de 1989, în cea mai egală dintre societăţi: eşecul multilateral al socialismului a condus la lipsa materiilor prime şi a pieţelor de desfacere, fabrici întregi fiind ţinute la domiciliu, în şomaj. Din 1990 încoace, falimentele au generat alte pierderi masive de slujbe. Diferenţa dintre primii ani ai tranziţiei şi anul 2008 este că măcar atunci exista mirajul străinătăţii: sute de mii de români şi-au căutat un rost peste graniţă. Între timp însă, o parte dintre conaţionalii noştri s-au repatriat, aducând în bagaje orice, mai puţin slujba care i-a ţinut ani buni cocoţaţi pe schelele şi macaralele din Spania.
Spectrul şomajului planează şi asupra României şi nimeni nu va fi scutit aprioric. Ne-ar putea lovi în căruciorul de la hipermarket, în parcarea în care sunt ţinute maşinile ambilor soţi, în banii plătiţi pentru meditaţiile copiilor. Aşa că, la întrebarea „ce-am făcut de criză?“, ar fi bine să putem răspunde, în curând, „Slavă Cerului, mi-am păstrat slujba“.
Salariilor profesorilor: Tăriceanu amână decizia anti-Băsescu
Recomandările noastre
