Ioana Lupea: "Dansul neruşinat al baronilor şi securiştilor înviaţi din morţi după alegerile locale uluieşte. La fel şi ameninţarea că se vor întoarce pe cai mari în toamnă."
Cine ar fi pariat pe supravieţuirea politică a lui Miki Şpagă, placa turnantă a corupţiei în cabinetul Adrian Năstase, depistat şi ofiţer DIE? DIP, Hrebenciuc, Mitrea, Stănoiu, Mazăre, Oprişan, la apel lipseşte doar grobianul Mischie pentru ca echipa din 2004 să fie completă. Dar să ne amintim că nici în 2000, după prăbuşirea Bancorex, mineriada de la Costeşti şi „firul roşu“, nu ne-am fi aşteptat la victoria categorică a lui Ion Iliescu şi a PDSR.
Comparaţia cu alegerile din 2000, care au măturat de pe scena politică prima administraţ ie reformistă a României postcomuniste, merită făcută. Acelei administraţii îi datorăm începutul modernizării statului şi orientarea definitivă a României spre NATO şi UE. Regimul proprietăţii, legea deconspirării Securităţii, anticorupţia în sistemul bancar, restructurarea economiei de stat, deschiderea negocierilor cu UE şi întărirea candidaturii la NATO au fost măsurile care au clarificat intern şi internaţional poziţia ţării noastre. Meritul celei de-a doua puteri de dreapta este continuarea acestor procese, cu obstacole la fel de însemnate ridicate de aceeaşi elită politico-financiară câştigătoare a tranziţiei. Să fim convinşi că, dacă Ion Iliescu şi PDSR ar fi obţinut în 1996 un nou vot de încredere, drumul ţării noastre ar fi fost altul, probabil către modelul rusesc, de stat oligarhic cu democraţie limitată. La fel s-ar fi întâmplat, probabil, şi dacă ascensiunea lui Adrian Năstase n-ar fi fost oprită în noiembrie 2004.
Un forumist EVZ stabilea categoric, zilele trecute, cui îi este imputabilă revenirea postcomuniştilor la putere atât în 2000, cât şi în 2008 dacă prorocirile se vor adeveri: lui Traian Băsescu. Rolul acestuia este mult exagerat de antipatia faţă de personaj. Dar nu cumva Traian Băsescu şi administraţia de dreapta suferă de o formă benignă a sindromului CDR? Numitorul comun al ambelor administraţii este într-adevăr conflictul - în interiorul guvernului, între guvern şi preşedinte, între partidele de la putere - acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care CDR a fost alungată cu pietre din viaţa politică. Percepţia publică era atunci - şi este şi acum - că politicienii mai mult s-au certat.
Dar cauza principală a pierderii alegerilor de către CDR a fost probabil insatisfacţia alegătorilor în raport cu aşteptările lor. Atât CDR şi Emil Constantinescu în 1996, cât şi Alianţa D.A. şi Traian Băsescu în 2004 au venit la putere pe un program de reformare a statului. Anticorupţia şi anticomunismul, proiectele câştigătoare, predispun la speranţe supradimensionate, deşi implică procese de durată. Mulţi dintre noi au crezut că victoria lui Constantinescu, respectiv a lui Băsescu vor conduce la dispariţia subită a corupţilor şi a comuniştilor. Înşelarea aşteptărilor, chiar şi prin incapacitatea obiectivă de a livra miracole, stârneşte resentimente profunde.
Şi astăzi mulţi alegători ai CDR resimt ostilitate faţă de Emil Constantinescu şi PNŢCD, cărora nu li se mai dă nicio şansă. Acelaşi resentiment îl auzim exprimat pe diferite canale şi faţă de Traian Băsescu.
Recomandările noastre
