Florian Bichir: "Retragerea lui Ion Iliescu este iluzorie. Nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece, pentru că Iliescu nu va renunţa niciodată la politică."

Venerabilul comunist, ca să nu-i spunem precum Vadim odinioară - „bătrâna cârpă kaghebistă“ - va depune armele odată cu ultima sa răsuflare. Sau poate şi pe patul de moarte va rosti vreun discurs mobilizator şi va anunţa pe cine lasă urmaş.

Nici nu contează dacă Iliescu s-a speriat de uninominal şi evită astfel o înfrângere ruşinoasă sau dacă doamna Nina a reuşit, în sfârşit, să-l facă să mai stea pe-acasă. Cert este că pasul înapoi făcut de fostul preşedinte este unul strategic. La urmaurmei, în ce funcţii mai putea el accede din moment ce le-a bifat pe toate? Iar în centrul puterii - acolo unde-i place la nebunie - va rămâne în continuare. Fiindcă pentru o mare parte din electoratul PSD, dar şi a politicienilor social-democraţi, Iliescu rămâne un guru, un Mahatma Gandhi din Kiseleff.

În mod aproape paradoxal, gestul lui Iliescu pare să ajute PSD-ul şi nu să-l slăbească. Mircea Geoană, care s-a contrat de multe ori cu Iliescu, dar nu a reuşit să-l izoleze în partid, are acum, cel puţin la prima vedere, ocazia să preia hăţurile. Să restructureze partidul din temelii, fără teama că aripa Iliescu îi va da peste mâini precum odinioară rusul Leonid Popov cosmonautului Prunariu.

De când a câştigat funcţia de preşedinte PSD, Geoană a lăsat să se înţeleagă, pe toate canalele posibile, că vrea să făurească un partid modern, autentic social-democrat, dar nu este lăsat de „durii lui Iliescu“. Acum, când „el lidero maximo“ dă dovadă de slăbiciune, Geoană&Co pot arăta ce sunt în stare.

Dincolo de şabloanele devenite clasice ale luptei dintre dreapta şi stânga, un partid social-democrat are în România încă mari şanse de succes. Într-o lume a banului, bunăstarea este împărţită favorizat, iar integrarea în UE va avea costuri mari. Analiştii de duzină nu pricep că PSD-ul nu va dispărea pentru simplul motiv că, în câţiva ani, locul bătrânilor bolşevici va fi luat de socialişti tineri, autentici. Nu degeaba, Petre Ţuţea spunea că „dacă până la 30 de ani nu eşti de stânga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai eşti de stânga şi nu eşti conservator, eşti cretin“.

Iar la ce vremuri vin, nu m-ar mira ca, în câţiva ani, în Piaţa Universităţii să mişune maoişti, fani ai khmerilor roşii, troţkişti.

În România, stânga încă face cărţile. Şi nu pentru că ar avea oameni de valoare în sine, ci pentru că dreapta autentică nu există. Din 1990 şi până în prezent, dreapta fie a fost adoptată conjunctural, fie a fost apanajul unor debusolaţi care au confundat-o cu extrema dreaptă.

Tributară unei rădăcini bolşevice, stânga românească se poate integra valorilor europene dacă scapă de „dinozauri“, de unii oameni care cred că diferenţa între socialdemocraţ ie şi comunism este dată numai de pluripartitism.

Şansa lui Geoană este poate una istorică. Istorică nu pentru România, Doamne fereşte!, ci pentru stânga mioritică. Dacă nu va reuşi, măcar a avut scuza că a încercat. Dacă doar va mima o reformă, înconjurându-se de baroni şi comunişti, va rămâne el însuşi un politruk.