Banii s-au terminat. Clasa politică trebuie să-şi schimbe paradigma după care funcţionează.

Guvernarea devine mai mult o profesie vocaţională decât o afacere. Să reformezi sănătatea, să restructurezi statul şi să faci investiţii publice cu bani puţini sunt chestii de talent şi perseverenţă. Ca politician, ca baron local, ca director de minister trebuie să fie chinuitor să te obişnuieşti cu asta, e ca şi cum ai fi obligat să exersezi patru ore pe zi la vioară.

Însă de schimbarea acestei mentalităţi depinde, în mare măsură, succesul fiecărei ţări de acum încolo. Criza creditelor suverane s-a cam terminat, la ce asistăm acum sunt eforturile ţărilor UE de tăiere a costurilor administrative (ministere, agenţii naţionale, autorităţi locale) şi de ajustare în limite sustenabile a cheltuielilor publice (pensii şi toate formele de subvenţie şi de ajutoare sociale). Dar toată polologhia din fraza precedentă poate fi descrisă mai simplu: asistăm la schimbarea mentalităţii. Pentru că, da, banii s-au terminat. E o veste proastă pentru toată lumea, dar partea bună este că ştim că nu mai avem ce să cerem.

Iluzia unei guvernări mesianice e un subiect închis. Odată cu experienţa actuală a guvernării Boc-Băsescu, putem spune că le-am încercat pe toate. Am trecut prin experienţele Văcăroiu, Ciorbea, Năstase, Tăriceanu. Şi toţi au sfârşit prost, pe toţi i-am aruncat în abisul sondajelor, crezând că următorii ne vor salva.

Niciun partid nu deţine elixirul competenţei şi al cinstei, nu avem forţele binelui care luptă cu forţele răului, ci o singură clasă politică întinsă ca aluatul în tavă şi în care incompetenţa şi corupţia sunt uniform distribuite. Banii s-au terminat şi încă ceva: nu are cine să ne ajute.

E inutil să aşteptăm ca politicienii să-şi schimbe mentalitatea, să ne închipuim că vor începe să exerseze patru ore pe zi la vioară. Singurul lucru pe care-l putem cere guvernării este transferarea puterii în mâinile oamenilor. Nu o vor face de bunăvoie şi e poate singura miză pentru care merită se te mai cerţi cu politicienii şi unul din ultimele motive de văicăreală.

Puterea înseamnă accesul nelimitat şi neîngrădit la informaţie, însă nu-mi trece prin cap să fac un apel la buna-credinţă a birourilor de presă din ministere şi primării. Vreau să spun altceva: imaginaţi-vă tot aparatul de stat ca un acvariu în care nimic nu poate fi ascuns, un imens bol de sticlă dezgolit sub lumina neoanelor.

Fiecare pas din administraţie, fiecare decizie, orice act administrativ, internările din spitale, bilanţul contabil al biroului de achiziţii de la Cucuieţii din deal, schimbarea a doi metri de bordură şi prima de Crăciun a asistentei lui Videanu devin vizibile spontan într-un borcan în care e imposibil să te camuflezi.

Mecanismele intestine ale statului trebuie să devină o realitate virtuală pe care o străpungi întinzând braţul - indiferent unde te-ai afla, la birou sau pe stradă - şi prinzând în pumn informaţia care te interesează.

Pe lângă lipsa de viziune şi tentaţia lenevelii, peste care trecem cu îngăduinţă, apucătura cea mai aberantă a oricărei guvernări din România este confiscarea la comă a informaţiilor din sectorul public. Puterea demnitarului român este un duh ţinut captiv în lampă.

Teoriile neo-liberalismului nu mai sunt chiar aşa de noi (au trecut aproape cinci decenii de la îndemnul lui Kennedy de a ne gândi ce facem noi pentru stat), dar criza ne determină să ni le amintim. David Cameron, noul premier al Marii Britanii, a recunoscut sincer că el şi Partidul Conservator nu au soluţii de redresare a ţării, dar lansează britanicilor o temă interesantă: intrarea statului într-o epocă post-birocratică, în care toate deciziile sunt comunicate transparent prin reţelele informatice. Treburile publice devin o carte deschisă, iar cetăţenii devin responsabili de propria lor bunăstare pentru că au toate datele necesare pentru a acţiona. De la contractele din energie până la norma didactică a profesorului de la şcoala din cartier.

Nu e cine ştie ce filosofie complicată, dar tocmai perspectiva concretă a consecinţelor se va lovi de opoziţia categorică a guvernanţilor. Pentru că aparatul birocratic e singura, adevărata lor putere. Nu pretindeţi politicienilor, chiar de s-ar numi Traian Băsescu, să vă asigure bunăstarea. Nu v-o datorează. Eliberarea duhului din lampă e singurul lucru pentru care merită să luptăm.