Era nevoie de stenogramele din dosarul Vîntu pentru ca publicul, inclusiv onorabilul Cristian Tudor Popescu, să-şi dea seama ce se petrece în trustul Realitatea-Caţavencu?
Nu trebuia decât să deschizi televizorul, o dată pe săptămână, ca să observi că acest personaj îşi mobilizase toată "organizaţia" pentru a lupta împotriva lui Băsescu. Că talk-show-urile erau o pastişă a proceselor staliniste, în care moderatorul juca rolul lui Vâşinski. Iar analiştii independenţi erau de fapt nişte îmbogăţiţi din presă, afacerişti dubioşi din liga lui Chirieac şi Roşca Stănescu, despre care se ştia perfect, înainte de a fi invitaţi, ce partitură vor recita.
Întrebarea corectă, pe care Cristian Tudor Popescu o atinge doar tangenţial, este: de ce niciunul dintre jurnaliştii aflaţi la conducerea trustului Realitatea nu a avut curajul să i se opună lui Vîntu? Dar câţi dintre noi ar avea curajul ca, în aceste vremuri de restrişte, să rişte să fie daţi afară doar din dorinţa de a respecta etica profesională? "Am un copil de crescut", am auzit că ar fi explicaţia unui coleg jurnalist care, după ce a scris că ar prefera să taie copaci decât să se pună în slujba mogulilor, s-a adaptat perfect într-un post de conducere în trustul unui oligarh. Iar Vîntu, un personaj incult, primitiv şi sadic, dar bun cunoscător al slăbiciunilor omeneşti, a ştiut cum să se folosească de ziariştii care aveau o familie de întreţinut. Este adevărat, poate că nu toţi aveau copii, dar poate le plăcea să circule cu BMW-ul, poate aveau o nevastă tânără şi pretenţioasă sau poate pur şi simplu le plăceau banii. Să se ridice în picioare cel care este dispus să moară de foame în numele principiilor!
Aşa se face că, în epoca Vîntu, jurnalistul a devenit un sclav înarmat, gata oricând să intre în arenă pentru a lupta pentru stăpân. Neînregimentarea nu mai este tolerată, indiferent de cât de bun jurnalist ai fi. Uitaţi-vă cum i-a debarcat Dan Voiculescu pe Lucian Mândruţă şi Alessandra Stoicescu, chiar dacă a prăbuşit astfel audienţa jurnalului de la Antena 1. Nu cred că cei doi erau "pro-Băsescu", dar impresia mea este că doreau să-şi facă meseria de jurnalişti şi-şi păstrau spiritul critic într-un mediu sufocat de obedienţă şi conformism. La polul opus, uitaţi-vă la Mircea Badea: pe vremuri mai avea şi opinii proprii. Şi poate şi mai mult umor. Dar, fiindcă se teme că bombeul lui Voiculescu ar putea ajunge în partea mai cărnoasă a spatelui său, Badea s-a transformat în varianta locală a lordului Haw-Haw (crainicul britanic care făcea propagandă nazistă la Radio Hamburg în perioada regimului hitlerist. Nu sunt de acord cu faptul că englezii l-au spânzurat la sfârşitul războiului, sub acuzaţia de trădare!).
Vor trece ani buni până când presa îşi va reveni (dacă îşi va reveni) de pe urma celor două mari dezastre prin care trece: mogulii şi criza economică. Lăcustele şi ciuma. Într-una dintre conversaţii, Vîntu îi relatează lui Doru Buşcu despre intenţia sa de a racola "copii de 18, 19, 20 de ani care să nu aibă niciun fel de prejudecată". O viziune nu prea îndepărtată de cea a unui lord al războiului dintr-o ţară africană, care racolează soldaţi-copii şi îi foloseşte pentru a comite cele mai atroce fapte, întrucât minorii nu pot fi judecaţi pentru crime de război. De fapt, ceea ce-şi doreşte Vîntu se petrece deja. Ţara este plină de facultăţi de jurnalism, care produc pe bandă rulantă şomeri necalificaţi pentru vreo muncă utilă societăţii. Din aceste instituţii de învăţământ iese o generaţie de executanţi, moartă de foame, disperată după o slujbă şi complet amorală. Aceştia sunt angajaţii de care alde Vîntu şi cei ca el au nevoie pentru a munci în presă - termenul de "jurnalism" fiind complet nepotrivit. Iar în fruntea acestei armate, Stelian Tănase, personajul care-l sună pe Vîntu din proprie iniţiativă şi-i spune: "Problema este să nu te superi tu...". Iar pentru că a ştiut că şeful, fiinţă sensibilă, trebuie apelat şi periat, preventiv, Tănase a fost ofertat cu un frumos post de director general al Realităţii...
Recomandările noastre
