Negocierile cu reprezentanţii FMI s-au finalizat, aşa cum era de aşteptat, cu o serie de concluzii impopulare.

Sunt primele măsuri anticriză concrete după o lungă perioadă în care guvernanţii, din raţiuni electorale, au amânat orice decizie tranşantă de reformă a aparatului administrativ.

Dacă ţinem cont că primele semne ale crizei au apărut în septembrie 2008, odată cu prăbuşirea Băncii Lehman Brothers, putem spune că guvernul a pierdut 20 de luni. În aceste condiţii, existau doar două soluţii viabile pentru a evita derapajul economiei într-o zonă periculoasă: fie reducerea drastică a cheltuielilor bugetare, fie majorarea cotei unice de impozitare şi TVA.

A fost aleasă prima variantă: scăderea salariilor bugetarilor, a pensiilor şi reducerea subvenţiilor. Soluţia este, cred, cea corectă. Dacă guvernul ar fi majorat TVA-ul şi cota unică de impozitare, efectele asupra mediului economic din România ar fi fost negative, mai ales în contextul actualei crize economice.

Transferarea facturii crizei pe umerii mediului privat - şi aşa afectat masiv de recesiune - ar fi anihilat orice posibilitate de relansare economică. Confruntate cu o fiscalitate agresivă, firmele ar fi aplicat doar strategii de supravieţuire, şi-ar fi amânat orice plan de dezvoltare, iar acest lucru ar fi întârziat ieşirea din recesiune.

Mai mult ca sigur, salariile angajaţilor din mediul privat ar fi scăzut, iar o parte dintre ei ar fi fost disponibilizaţi, atâta vreme cât costurile păstrării lor ar fi crescut odată cu cota unică.

Multe întreprinderi mici şi mijlocii ar fi intrat în faliment din cauza fiscalităţii sufocante, PIB-ul ar fi fost afectat, iar nivelul taxelor şi impozitelor încasate de stat s-ar fi redus. Majorarea TVA ar fi avut efecte şi mai grave. Ar fi aruncat în aer preţurile, ar fi deteriorat masiv puterea de cumpărare a românilor şi ar fi avut efecte inflaţioniste periculoase.

O astfel de măsură i-ar fi lovit atât pe cei din sectorul public, cât şi pe cei din mediul privat, iar costurile politice plătite de actuala putere ar fi fost considerabile.

Pentru că veştile rele erau uşor de anticipat, negocierile dintre guvern şi FMI au fost dublate de o abilă strategie de comunicare,pusă la punct de actuala putere. Aceasta a avut ca principal scop inocularea unui sentiment de îngrijorare în rândul populaţiei, uneori vecină cu panica.

În primele zile de discuţii cu delegaţia FMI, informaţiile livrate de guvernanţi şi vehiculate de mass-media „pe surse” erau că TVA-ul va creşte de la 19 la 25%, iar cota unică de impozitare, de la 16 la 20%. Numeroase instituţii de presă au publicat cifrele fără a le pune în acord cu logica economi că elementară.

Conştiente că panica este generatoare de rating, indiferent dacă vorbim de cutremur sau creşterea taxelor, televiziunile au fost principalul vehicul media prin care guvernul a inoculat cifrele apocaliptice în opinia publică.

După ce Traian Băsescu a anunţat aseară că fiscalitatea nu va fi înăsprită, mulţi români au răsuflat uşuraţi, la gândul că situaţia putea fi şi mai gravă, că au scăpat ieftin şi că, nu-i aşa, este şi meritul guvernului că a ştiut să negocieze cu „cerberii” FMI.

În paralel cu această strategie de comunicare, menită a reduce din costurile de imagine, guvernanţii au vehiculat permanent ideea că executivul este silit să ia măsuri impopulare, pentru că FMI exercită o presiune sufocantă. Au existat şi declaraţii publice pe această temă ale unor miniştri. O astfel de atitudine a generat nervozitate în rândul delegaţiei FMI. Jeffrey Franks, şeful acesteia, a insistat că nu Fondul este cel care stabileşte ce taxe să mărească guvernul român, misiunea sa fiind aceea de a urmări ca ţinta de deficit convenită să fie res pec tată.

Dincolo de aceste strategii de imagine, măsurile anunţate aseară de Traian Băsescu mai trebuie să îndeplinească o condiţie pentru a contribui la relansarea economiei: să fie puse în aplicare. Asta înseamnă ca actuala coaliţie de guvernământ să fie solidară, iar guvernul, în ansamblul său, să nu cedeze în faţa presiuni sindicale. Două examene importante şi nu tocmai uşor de trecut.