EDITORIALUL EVZ: Ce ne-am face fără criză?

EDITORIALUL EVZ: Ce ne-am face fără criză?

Florian Bichir: „După tranziția postrevoluționară, iată, criza a devenit scuza noastră cea dintâi. Marea majoritate așteaptă calmă și flegmatică să treacă criza”.

Un vaiet întreg a cuprins România de la un capăt la altul: de la ultimul fermier - ca să fim „politically correct” şi să nu-i zicem de-a dreptul ţăran - şi până la toată clasa politică, inclusiv preşedintele. E criză. Ce ne facem? Bocet peste bocet, lamentări fără lamentări. Iniţiativele, şi acelea puţine, au murit în faşă, optimismul a dispărut, pesimismul s-a instaurat la putere. Laitmotivul acestei stări de comă este criza. „Păi, ce putem face, că e criză?”. „Dacă nu era criza acesta nenorocită, hehei, ce făceam...” Criza este cuvântul magic care te scuteşte de orice efort, îţi dă răspuns la toate întrebările şi neliniştile.

Îţi calmează instinctul de heirupism. Sclipirea imaginară de poftă de muncă îţi este repede calmată de filosofia mioritică: „se merită”? Păi nu, că-i criză! „Omul din Apus face opere durabile, pe când românul improvizează. Românul nu munceşte metodic, ci în salturi, are lungi perioade de odihnă, iar la nevoie dă în brânci”, scria Rădulescu Motru, în „Psihologia poporului român” .

Nu avem ce face, e criză. Trebuie să aşteptăm să treacă, deocamdată ne odihnim. Cred că ontologic românul priveşte această criză ca pe o fatalitate, dar şi ca pe o furtună externă, un uragan care trebuie să treacă. Românul nu trebuie să facă nimic, ci doar să aştepte vremuri mai bune. Cel mult cu braţele încrucişate, contemplând ce se întâmplă în jurul lui, pasiv, ca şi cum nu l-ar implica. Un pesimism răsăritean, exemplificat de drobul de sare din poveste!

După tranziţia postrevoluţionară, iată, criza a devenit scuza noastră cea dintâi. Marea majoritate - şi spun marea majoritate pentru că există şomeri care ar munci oriunde, dar n-au unde - aşteaptă calmă şi flegmatică să treacă criza. Trăim ca-n filmul „Nimic nou pe frontul de vest”. Suntem în neutralitate faţă de orice fel de evenimente. Neutri am fost de-a lungul istoriei la mai toate evenimentele mari. Iar atunci când neam decis, am greşit aproape de fiecare dată tabăra, mizând pe pierzători. N-am avut viziune, pentru că din acestă tâmpită de neutralitate ne-am obişnuit ca alţii, în marile cancelarii, să ne facă politica.

Nici acum, pe vreme de criză, nu reacţionăm altfel. Aşteptăm ca şi cum această criză este un fel de febră porcină. Nu ne băgăm, suntem neutri. Americanii şi occidentalii au produs criza, ei să o rezolve, mama lor de capitalişti. Ce-i treaba noastră? De descurcat tot o să ne descurcăm. Sau vorba unei glume care circulă prin târg: „Fraţilor, e criză, nu o să ne mai luăm salariile, ce ne facem? Asta e, rămânem cu şpăgile”.

O altă durere este lipsa de coeziune, de unitate. În mod firesc, în vremuri de restrişte, oamenii devin mult mai atenţi la ce se întâmplă în jurul lor, la suferinţă. La noi, dimpotrivă, poate tocmai fiindcă luam criza în glumă, lucrurile s-au înrăutăţit. Oamenii au devenit mult mai individualişti, se bucură că necazul nu a căzut pe capul lor, ci eventual pe al altora, ba mai mult, fac pe isteţii. Pentru că, vezi Doamne, pe ei nu îi afectează criza, că-s deştepţi şi descurcăreţi.

Întrebarea este ce ne-am face noi fără criză? Pe cine am mai da vina?

Ne puteți urmări și pe Google News