Am „recuperat-o“ cu ajutorul agenţiei „Arabia la Zi“, o nouă şi benefică agenţie care vrea să deschidă porţile României spre această zonă prosperă, spre reala lume musulmană, nu spre cea fundamentalistă. Postul militar de radio din Israel a anunţat că Bush intenţionează să atace Iranul în următoarele câteva luni, înainte de expirarea mandatului său prezidenţial. Într-o discuţie privată pe care a avut-o cu vicepreşedintele Dick Cheney, liderul de la Casa Albă a subliniat că manifestările de forţă ale mişcării Hezbollah constituie încă o dovadă a creşterii influenţei preşedintelui iranian Mahmoud Ahmadinedjad în Orientul Mijlociu. „Prin urmare, este necesară atacarea Iranului. Făcând posibilă sponsorizarea terorismului şi apariţia armelor de distrugere în masă, noi lăsăm de izbelişte următoarele generaţii“ – ar fi declarat preşedintele american, vizând „legăturile“ dintre regimul de la Teheran şi organizaţiile teroriste.

Atacarea Iranului nu este o idee nouă a Statelor Unite, iar Pentagonul a finalizat de mult planurile de atac asupra Iranului, ţară care figurează la loc de cinste pe Axa Răului. Încă de la începutul anului trecut, presa americană a lăsat de înţeles că Statele Unite pregătesc o acţiune de proporţii împotriva regimului de la Teheran. S-au dat şi cifre, necunoscută rămânând doar data la care va avea loc evenimentul. Strategii americani speră ca în doar trei zile să atingă 1.200 de ţinte de pe teritoriul republicii islamice şi să distrugă complet capacitatea de apărare a acestui stat.

Amânarea acestei acţiuni prevăzute în urmă cu doi ani, dacă nu chiar mai de mult, nu înseamnă automat şi abandonarea ei. În toamna anului 2001, în timpul invaziei din Afganistan, oficialii americani au repetat până au obosit că SUA nu vor ataca Irakul şi l-au atacat în 2003. Că planul este real o confirmă şi experţii ruşi, care au şi ei aceeaşi necunoscută: când va începe atacul? Konstantin Makienko, expertul Centrului de Analiză Strategică şi Tehnologică, a declarat recent: „Nu cred că înarmarea Iranului ar putea evita invadarea acestei ţări. În acelaşi timp, nu cred că e bine să subestimăm hotărârea americanilor de a ocupa Iranul, chiar şi cu acceptarea unor sacrificii“. Nisipul din clepsidră pare a fi pe terminate.

Ştirea în sine este importantă pentru România, nu doar pentru că americanii au o bază militară la Mihail Kogălniceanu, pe care o vor folosi cu siguranţă. Şi nici pentru că armata română e astăzi plină de optimism, după ce i-a fost redată mândria distrusă sub regimurile postdecembriste şi a fost „calificată“ de NATO. Problema este cum se va raporta România la lumea musulmană, care nu va vedea cu ochi buni acest atac al „necredincioşilor“. Ani întregi, sub regimul Ceauşescu, aliată a ţărilor arabe, România nu-şi permite astăzi să joace „la două capete“. Vremurile în care ne „apăram râul, ramul“ au trecut demult. Membri ai unei alianţe militare, românii vor trebui să se obişnuiască cu faptul că războiul poate bate oricând la uşă.