Hitler, Stalin, Mussolini, Ceauşescu, Franco, Salazar şi Tito, călăi intraţi în istoria neagră a omenirii, au susţinut cu toţii ascensiunea unor formaţii de fotbal.

„Milioane de corpuri antrenate pentru sport, impregnate cu dragostea pentru patrie şi umplute de spirit ofensiv ar putea fi transformate, în doi ani, într-o armată“. Aceasta era viziunea pe care o avea asupra sportului Adolf Hitler, teribilul conducător al Germaniei naziste, în cartea „Mein Kampf“. Şi explicaţia, altfel greu de găsit, atenţiei de care s-a bucurat sportul în general, şi fotbalul în special, din partea celor mai întunecate figuri ale istoriei. Dictatorii, călăii care au trimis la moarte zeci de milioane de semeni, au găsit timp, între două atrocităţi, să se aplece temeinic asupra sportului. Au făcut-o în stilul caracteristic: arbitrar, scandalos, cu scop bine precizat, în dispreţul dreptăţii şi al adevărului, călcând în picioare ideea de justiţie, oameni şi destine, falsificând istoria.

Paradoxal, din acest munte de abuzuri au rezultat, uneori, performanţe unice. Real Madrid - febleţea generalului Franco, Benfica Lisabona - protejata dictatorului Salazar şi Steaua Bucureşti - susţinută de familia dictatorului Ceauşescu sunt trei echipe care, fără sprijinul uriaş al regimurilor absolutiste din ţările lor, n-ar fi reuşit, probabil, să intre niciodată în istoria fotbalului. Dincolo de performanţe, rămâne însă preţul prea rar rostit al triumfului.

Unii dintre dictatorii care au mutilat umanitatea au apelat la sport şi la fotbal în încercarea de a distrage atenţia maselor de la adevăratele probleme al societăţii. A spus-o direct Eric Honecker, fostul secretar general al Partidului Comunist din Republica Democrată Germană: „Sportul nu este un scop în sine, ci un mijloc de a atinge alte scopuri“. Hitler şi-a şi pus în practică ideea din „Mein Kampf“. A făcut din germani un popor de atleţi, pentru ca apoi să le dea arme şi să-i trimită să cucerească lumea.

Toţi dictatorii au avut însă un punct comun: şi-au ales câte o echipă de fotbal, asupra căreia au vegheat cu orice preţ. Pentru ei, care au distrus popoare şi civilizaţii, nu mai conta şi stârpirea unei noţiuni: de fairplay.

EVZ vă propune, în continuare, o privire asupra acestei stranii legă turi afective create, uneori, între călăii umanităţii şi acest joc banal care se numeşte fotbal.

URSS

Stalin-Beria, cuplul de „atacanţi“ de la Dinamo Moscova

Dinamo Moscova este cel mai vechi club de fotbal din Rusia şi singurul care a jucat numai în prima divizie încă de la înfiinţare. Totodată, printre suporterii celebri ai grupării moscovite au fost dictatorul Iosif Vissarionovici Stalin şi Lavrenti Beria, şeful Serviciilor Sovietice de Securitate (ultimul era şi preşedintele clubului). Legendele spun că, în 1938, când Spartak Moscova a reuşit „dubla“ campionat-Cupă, Beria, cu acordul lui Stalin (acesta era secretar general al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică), s-a răzbunat crunt pe rivali. Mulţi dintre jucătorii de la Spartak Moscova au fost arestaţi, executaţi sau trimişi în lagăre de muncă! De asemenea, din ordinul lui Stalin şi al lui Beria, meciurile pierdute de Dinamo Moscova erau rejucate. ROMÂNIA

Steaua lui Nicolae Ceauşescu

Familia Ceauşescu a îndrăgit Steaua încă de la început Stenogramele unei şedinţe a Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR, desfăşurată în 1953, publicate anul trecut de EVZ, arată că viitorul dictator Nicolae Ceauşescu (la vremea aceea responsabil de Ministerul Apărării) vorbea despre CCA-Steaua ca un veritabil preşedinte de club. Ceauşescu a girat desfiinţarea clubului CCA Câmpulung-Moldovenesc pentru ca titlul să ajungă la echipa armatei, le-a cerut jucătorilor „roş-albaştri“ să nu mai răspundă convocărilor la echipa naţională şi a recunoscut cu nonşalanţă: „e adevărat că am făcut o prostie când am distrus Flacăra Ploieşti“. „Epoca de Aur“ a lui Ceauşescu a coincis cu epoca de aur a Stelei. În anii ’80, Valentin, fiul dictatorului, era „paravanul“ perfect în toate situaţiile dificile, cum ar fi, de exemplu, meciul de 100 de minute de la Oradea, seria de 104 meciuri fără înfrângere în campionat sau Cupa României din 1988.

Pentru a reuşi să formeze echipa care a cucerit în 1986 Cupa Campionilor Europeni, a fost nevoie ca Steaua să racoleze şi să încorporeze zeci de jucători, să ameninţe adversarii din campionatul intern şi să folosească puterea discreţionară a familiei Ceauşescu drept ultim argument împotriva îndărătnicilor.

PORTUGALIA

Salazar, între Benfica şi Sporting

Despre Benfica Lisabona se ştie că a fost favorita lui Antonio Oliveira de Salazar, fondator al „noului stat“, care a condus cu mână de fier Portugalia între 1932 şi 1968. Din ordinul său, Eusebio n-a fost lăsat să plece la o echipă din străină- tate. De la 18 până la 33 de ani, fotbalistul născut în Mozambic a jucat pentru Benfica. Cu sprijinul lui Salazar, Benfica şi-a construit o echipă care a cucerit Cupa Campionilor Europeni în 1961 şi 1962. Benfica a cucerit, între 1932 şi 1968, 16 titluri în Portugalia. Şi în acest caz există voci care dezmint legăturile dictatorului cu gruparea de pe „Da Luz“. Unele surse susţin că, de fapt, Sporting a fost echipa favorită a lui Salazar, care ar fi interzis imnul Benficăi, „Avante Benfica“, fiindcă îl considera drept un afront . Se pare însă că Salazar a fost, mai degrabă, inamicul echipelor din Porto.

SPANIA

Franco şi marele Real Madrid

Francisco Franco Bahamonde, mai simplu Franco. Dictatorul Spaniei a avut o febleţe pentru Real Madrid. Aproape jumătate (14) dintre cele 31 de titluri ale grupării madrilene sunt cucerite între 1939 şi 1975, perioadă în care Spania a fost în mâinile lui Franco. Mai mult decât atât: dictatorul a pus umărul efectiv la construirea marii echipe a „albilor“, care a cucerit, între 1955 şi 1960, primele cinci ediţii consecutive ale Cupei Campionilor Europeni. Pe „mandatul“ lui Franco, Real a mai cucerit şi a şasea Cupă a Campionilor, în 1966.

Sunt mulţi cei care neagă legăturile dintre dictator şi Real Madrid. Însă Jimmy Burns, în cartea „Barça: A People’s Passion“ (n.r. - „Barça: o pasiune a poporului“), povesteşte că, în timpul lui Franco, televiziunea publică difuza pe bandă rulantă reportaje şi ştiri despre Real Madrid, în timp ce marea rivală FC Barcelona fusese trecută în umbră. Acelaşi autor susţine că celebrul argentinian Alfredo di Stefano a ajuns forţat la Real Madrid, deşi semnase deja un contract şi cu Barcelona!

GERMANIA

Hitler şi titlurile luate de Schalke

Şi Adolf Hitler s-a numărat printre dictatorii pasionaţi de fotbal, Schalke 04 fiind, potrivit cotidianului britanic „Times“, echipa susţinută de liderul nazist. De altfel, gruparea din Gelsenkirchen a cucerit şase dintre cele şapte titluri ale sale între 1934 şi 1942, perioadă în care puterea în Germania era deţinută de Hitler (cancelar al Reichului între 1933 şi 1945). După căderea Fuhrerului, Schalke a mai cucerit un singur titlu, în 1958. Într-un comunicat oficial, gruparea a negat cele scrise de „Times“, întrebându-i pe jurnaliştii de la publicaţia britanică de unde au reuşit să facă rost de o astfel de informaţie.

IUGOSLAVIA

Hajduk Split, febleţea lui Tito Din 1945 până în 1980, Iugoslavia s-a aflat sub regimul dictatorial al lui Iosip Broz Tito, suporter al formaţiei Hajduk Split (echipă care evoluează în prezent în campionatul Croaţiei, după dezmembrarea Iugoslaviei). După al Doilea Război Mondial, Tito le-a propus celor de la Hajduk Split să se mute la Belgrad, oferindu-le posibilitatea de a deveni echipa oficială a armatei. Jucătorii croaţi, naţionalişti înrăiţi, nici n-au vrut să audă de această ofertă. În ciuda refuzului, Hajduk Split a continuat să fie echipa preferată a lui Tito. Pe când evolua în campionatul Iugoslaviei, gruparea din Split a câştigat de nouă ori competiţia, şapte titluri fiind obţinute între 1950 şi 1979.

ITALIA Lazio, dragostea lui „Il Duce“ Mussolini

Benito Mussolini, liderul fascist al Italiei interbelice, a fost îndră- gostit de echipa de fotbal Lazio. În ciuda faptului că timp de 21 de ani a deţinut puterea absolută, ca prim-ministru al Italiei între 1922 şi 1943, Mussolini n-a reuşit să-şi vadă echipa de suflet intrând în posesia vreunui trofeu. În Italia, fotbalul a fost şi a rămas mai mult decât o religie. Nici măcar Mussolini (care depindea totuşi de regele Vittorio Emanuele) n-a îndră znit să-şi înfrunte poporul în această problemă. „Il Duce“ a rămas însă în inimile suporterilor laziali, care nu-şi ascund niciodată simpatiile de extremă dreapta. Fanii „biancocelestilor“ au adoptat salutul nazist, iar mesajele şi scandările lor au avut mereu ca ţinte evreii, fotbaliştii de culoare şi comuniştii. O ploaie de pedepse s-a abătut, de-a lungul timpului, asupra lazialilor, fără a le putea înfrânge însă cerbicia.

Crescut în galeria celor de la Lazio, fotbalistul Paolo di Canio a ales să joace spre finalul carierei la clubul pe care l-a iubit de mic. Atacantul şi-a exprimat în dese rânduri bucuria apelând la salutul fascist, cu braţul drept ridicat, şi a răspuns sec tuturor criticilor: „Sunt fascist, nu rasist“.

Di Canio are tatuat pe braţ cuvântul „Dux“, echivalentul latin al cuvântului „Duce“. Alessandra Mussolini, nepoata cunoscutului dictator italian, împărtăşeşte politica fascistă şi are aceeaşi simpatie fotbalistică: Lazio.

SINCER. Di Canio nu şi-a ascuns niciodată simpatia pentru fascism

ALŢI TIRANI

Mugabe, buldozerele şi fotbaliştii

Dictatorul ugandez Idi Amin, mare pasionat de sport, fost boxer şi înotător, se antrena deseori cu sportivii din loturile naţionale. Înotătorii care reuşeau să-l învingă în cursele de bras erau recompensaţi cu bani. Amin nu permitea nimănui să-i critice pe sportivi.

Un alt dictator african, Robert Mugabe, din Zimbabwe, este un fanatic al fotbalului. Când echipa naţională a câştigat campionatul ţărilor sud-africane pentru a treia oară, în 2005, Mugabe a lăsat pe drumuri mii de oameni. Dictatorul i-a gonit pe ţărani cu buldozerele de pe pământurile unde locuiau pentru a-i împroprietări pe fotbaliştii care se întorseseră învingători.

Există şi exemple „pe dos“. Revenit ca erou naţional de la Cupa Mondială din 1966, unde marcase în poarta Italiei, fotbalistul Pak Doo-Ik a fost considerat o ameninţare de liderii nord-coreeni, care l-au trimis la muncă silnică timp de zece ani!