Un leagăn de priviri în ritm atemporal al spațiului terestru. Un spațiu limitat, de altfel, în care posibilitatea invincibilității gândului se poate manifesta doar printr-o evadere în proiecția sentimentului nemuritor...

Eminescu. Aveam șapte ani când s-a întâmplat. Un început de toamnă feerică îmi răsfăța simțurile fragede, în timp ce genunchii mei găzduiau cu o nespusă impozanță volumul lui Eminescu, " Poesii". Găsiseam cartea în biblioteca veche a părinților. Colbăită și erodată de numeroșii ani care s-au abătut asupra ei, cartea avea un aer nobil de Eminescu.

Priveam pe fereastra înaltă pădurile brașovene, mândre și semețe în arătare, înecate într-un colorit de frunze efemere. Deși privirea îmi era înecată în acel colos de naturalețe gingașă, buzele nu încetau să rostească cu emoție versurile poeziei " Ce te legeni..." Nu știu să menționez cu exactitate cărui aspect datorez acea culme de intensitate emoțională, dar se născuse între mine și marele poet un soi de empatie plenară.

Simțeam greutatea și adâncimea fiecărui cuvânt așezat grijuliu în inima mea de copil, simțeam într-o așa manieră încât hotarele temporo-spațiale se prăbușiseră neputincioase în fața imaginației mele infantile, convinse că eu sunt contemporană cu Eminescu. Din acea zi de însemnate descoperiri, codrul a rămas pentru mine o ființă vie, înveșmântată într-un mister perpetuu, iar Eminescu...marea mea iubire de la șapte ani.

Acum iată-ne că celebrăm 171 de ani de la nașterea marelui român Mihai Eminescu, zi care a fost aleasă pentru a ne cinsti totodată cultura națională.

Eminescu! 171 de ani de la nașterea poetului național

" Era o frumusețe: o figură clasică încadrată de niște plete mari negre. O frunte înaltă și senină; niște ochi mari- la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înauntru. Un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. <<Mă recomand, Mihai Eminescu>>"

Astfel îl descria un contemporan al său pe geniul care urma să marcheze o societate într-un pastel de reacții paradoxale.

Eminescu, în ciuda aerului său de delicatețe artistică, avea în sine un foc de luptător martiric. Jertfa sa nu este una clasică, de ostaș cu arma în mână pe frontul de atac. Ci cuprinde imaginea unui mărturisitor-arhanghel cu sabie de penel! Îl cinstim pe Eminescu nu doar pentru superlativul său de "cel mai mare poet al românilor", ci și pentru nenumărate alte daruri care au fost, din nefericire, ascunse de istoria oficială.

Puțini sunt la curent cu activitatea sa jurnalistică, un cuprins uluitor de muncă materializat în cuvinte fervente, trăitoare, înrădăcinate în Adevăr. Prin această ferventă activitate politică, scriitorul a răspuns chemării la apostolat pentru România Mare și Demnă.

Debutează ca jurnalist la Curierul de Iaşi. În 1877 devineredactor la Timpul, organ oficial al Partidului Conservator. Cu un curaj ieșit din comun, Eminescu stă neclintit în adevăr, luptând cu statornicie și mărturisind fără frică atât în fața liberalilor, cât și a conservatorilor.

Eminescu, diagnosticuri false

Estenumit redactor şef până în 1883, când activitatea sa răsunătoare este întreruptă brutal de forțe externe care îi atribuie lui Eminescu diagnosticuri false cu scopul a-i anihila forța pe care acesta o avea în viața publică. Trăirea sufletului său transpusă în articole de mare actualitate la acea vreme însuflețea poporul și ridica conștiințe.

Forța cuvântului său era covârșitoare, fapt resimțit și acum la lecturarea oricărei opere jurnalistice ale sale. Cine era Eminescu? De unde avea atâta putere și neînfricare? E o întrebare pe care mulți contemporani cu el și-au pus-o în adâncul sufletului. Din Dragoste sinceră și asumată! Eminescu l-a iubit pe Dumnezeu, și-a iubit românii și a preferat să moară luptând pentru o Românie sănătoasă, vie și demnă în fața istoriei.

A înfruntat orice formă de intimidare pentru a susține cauza Basarabiei și a Transilvaniei, contribuind astfel la înființarea unei organizații " Societatea Carpații" care milita pentru drepturile ardelenilor și manifesta fără ocolișuri intenția de a uni Ardealul cu Principatele Române. Eminescu a devenit un pericol tot mai vizibil si mai pronunțat deoarece adevărul pe care acesta îl transmitea prin fiecare por al ființei sale, deranja și incomoda pe românii corupți, dar și două imperii alăturate.

În unul din articolele sale, o povestioară demnă de luat în considerare:

" Un bătrân de spirit a spus despre tineretul nostru că-i pare că e ca cireșele cărora grădinarul, voind să le facă să se coacă înainte de vreme, li sucește cozile. Cireșele se coc într-adevăr, dar numai pentru scopul de-a fi mâncate, nicidecum pentru scopul cel tăinuit al naturei, de-a cuprinde un sâmbure dătător de viață, un germene al dezvoltării mai departe.

O maturitate nematură, falsă, necuprinzătoare a principiului vieții, pătrunde țara noastră de la un capăt pân' la altul, o cultură artificială și importată din câteșipatru unghiurile lumei se impune spirirului românesc și l-a corupt chiar până la un grad oarecare."

În esență, este un fragment concis și edificator atât pentru ceea ce a fost, cât și pentru ceea ce este societatea noastră de acum. Eminescu deține o notă de universalitate contrară timpului pentru adevărurile expuse și viabile până în prezent, la 150 de ani distanță.

Acest om cu nume de arhanghel și spirit de luptător dârz, această personalitate " mihailică" a reușit în micul interval de 39 de ani să zguduie din temelii o întreagă masă de intelectuali, inclusiv Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Țarist. Un singur om a cuprins în tainița sufletului său energia, Crezul și dragostea unui întreg popor, adeverind acele cuvinte care au fost profund trăite într-o altă pagină de istorie românească:

"Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu și neamul său, nu va fi învins niciodată."