Departe de casă, românilor care lucrează „afară“ le lipseşte aceeaşi Românie care i-a determinat să devină emigranţi. Sentimentul se acutizează de Sărbători. În preajma marilor sărbători, aceştia sunt măcinaţi de dorul de casă.

Dezamăgiţi de plaiurile natale, de politicienii care mai mult promit decât fac şi cu speranţa unui nivel de trai mai ridicat decât în ţară, câteva milioane de români au ales, după Revoluţie, să plece peste hotare. La ora actuală, conform datelor neoficiale, numai în Italia şi Spania lucrează peste două milioane de români, la care se adaugă cei din Marea Britanie, Germania şi, nu în ultimul rând, Statele Unite ale Americii şi Canada. Unii se pot integra Dorul de ţară, o componentă mai degrabă melancolică decât naţionalistă, după cum spun sociologii, se instalează în sufletele lor la scurt timp după ce părăsesc România. „Stranierilor“, spune reputatul sociolog Mihaela Miroiu, le este dor de sentimentul că se află acasă, adică de ceva familiar, nu neapărat de familie: „Le este dor să se simtă «la locul lor», fiindcă «acolo» au sentimentul că se află în locul altora, într-o stare de provizorat. Le este dor să audă limba maternă ca sunet «banal»“.

Sentimentul nu este neapărat proporţional cu distanţa faţă de patria natală, ci cu puterea oamenilor de aculturaţie, adică de a se integra cât mai bine şi mai repede în noua societate. „Cu unii se întâmplă ceea ce noi, sociologii, numim fenomenul de «aculturaţie», mai exact cu cât un om este mai adaptat social, mai integrat în noua societate, cu atât va avea mai mult succes în acţiunile lui“, explică Maria Voinea, prodecan al Facultăţii de Sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti.

Altora le lipsesc cei dragi Pentru ceilalţi însă, dorul de ţară poate fi principalul motiv care-i determină să revină, fără a-i ţine însă pentru mult timp acasă. Familia, copilăria, adolescenţa, limba română, până şi bucătăria românească sunt doar câteva dintre motivele pentru care unii „stranieri“ nu pot deveni emigranţi cu adevărat şi ajung să penduleze între două lumi, cea de acasă şi cea de dincolo de graniţe.

„Dacă au lăsat acasă copii, soţi, iubiţi, părinţi cu care s-au înţeles bine, desigur că le este dor de aceştia, aşa cum le este dor de imaginea străzii, a uliţei, a cartierului, a satului, iar dorul este sfâşietor de Sărbători“, subliniază Mihaela Miroiu. „Dar trebuie bine precizat că vorbim despre un ataşament faţă de valorile morale, şi nu faţă de cele naţionale“, completează Maria Voinea. „Am vrut să simt pământ românesc“ Dorul faţă de rudele din Vaslui, faţă de prietenii din întreaga ţară o face pe Nelia să plângă de fiecare dacă când se întâlneşte cu cineva care vine de „acasă“.

Nelia Pârcălăbescu trăieşte în regiunea Madrid de 15 ani. A terminat Liceul Pedagogic, după care a făcut Facultatea de Teologie în Bucureşti şi acum încearcă să pună în practică cele învăţate, în cadrul orelor de română şi despre România, pe care le ţine la biserica din localitatea San Fernando. Preşedinte al Asociaţiei Românilor din Coslada şi San Fernando, este o femeie puternică, căreia îi dau lacrimile de fiecare dată când aude ceva despre România.

Nu a reuşit să stea mai mult de un an şi jumătate departe de ţară, fără să facă măcar un drum dus-întors. „Prima dată când am revenit în România, am mers cu maşina. Când am intrat în ţară, pe la Arad, am coborât din autoturism şi am îngenuncheat să simt pământul românesc“, spune femeia.

Încearcă să-şi ascundă emoţia sub ochelarii de soare, dar continuă să povestească despre cum găteşte mereu câte un fel de mâncare românească. „La mine, acasă e România“, spune Nelia, care are doi copii mari, ce îşi doresc să urmeze cursurile universitare în Spania. Un bilet tur-retur, mereu la îndemână Nici distanţa mai mare de ţară nu l-a ajutat pe Tavi să-şi şteargă amintirea României din memorie. „Vagabondam pe străzi murdare şi triste, în Noul Babilon, New York, zis şi Marele Măr. Întârziasem, cu mult peste miezul nopţii, în casa unui român, în East Elmhurst, potolindu-mi dorul de casă cu amintiri uitate despre prieteni. (...) Da, mi-era dor de casă şi de o căpiţă de fân. Mi-era aşa un dor de România de-mi săriseră toţi bumbii de la cămaşă“, scrie Tavi pe blogul personal câteva dintre amintirile din 1998. Sunt gândurile care l-au determinat să scrie la doar două luni după ce plecase în Statele Unite ale Americii.   La 25 de ani, tânărul mai avusese doar câteva ieşiri din ţară, de o zi-două, în Ungaria, Ucraina, Grecia. Dorul de ţară l-a determinat să umble prin New York, să caute în casa gazdei la care locuia ceva care să-i amintească de România. Tot sentimentul profund, care s-a intensificat în timp, l-a determinat să nu poată deveni emigrant, după cum spune. „Acel sentiment, prea puternic pentru a putea să-l stăpânesc, nu mi-a permis să emigrez“, recunoaşte Tavi. „Am încercat să fiu emigrant“ A plecat din ţară în 1998 spre Statele Unite, fără idei preconcepute. „Aveam să aleg acolo dacă urma să rămân sau nu de tot. În 1998, după acea sfâşiere, mi-am făcut repede bagajele şi am revenit acasă“, îşi aminteşte Tavi. Drumul de întoarcere nu a fost însă ultimul. În 1999 s-a decis să revizuiască decizia luată în urmă cu un an. Au urmat luni întregi de America şi întoarceri acasă. „În 2005 am decis să stau mai mult în State. Cu aceeaşi idee: voi vedea dacă pot să fiu un emigrant. După şase luni, m-am întors“, completează Tavi.

De atunci, călătoreşte prin Europa, ajungând într-un final mereu acasă. „De întors, sunt convins că, oriunde aş fi, chiar şi dacă aş putea lua decizia de a emigra, aş dori să mă întorc. Deşi România, ca stat, este astăzi foarte departe de ideile mele“. EXPERIENŢĂ Eu şi tribul meu Prof. Mihaela Miroiu  a fost plecată multă vreme în străinătate, în special în Marea Britanie şi Statele Unite. Ea spune că acolo oamenii sunt educaţi să-i judece pe cei veniţi ca pe nişte indivizi, nu ca pe reprezentanţii unui trib. În Europa continentală, în anii ’90, ea citea în ochii colegilor de breaslă un soi de compasiune uşor dispreţuitoare pentru lumea din care venea. „Eu nu eram doar eu, ci şi «tribul» meu“, subliniază Mihaela Miroiu. „În Statele Unite, deveneam europeană pur şi simplu, iar de judecat mă judecau după criterii pur profesionale şi umane, nu după cele tribale. Nu ştiu cât de mult m-am îndrăgostit de America, ştiu însă că este patria mea raţională, după cum Danemarca este patria mea de utopie socială, iar România este tot ce am mai adânc în sufletul meu, în afara oamenilor esenţiali“, spune specialista. VALORI Înjurătura românească, mai tare decât euro Pentru lefuri mult mai mari decât în ţară, românii pleacă la muncă peste hotare. Vor să câştige bani mulţi, astfel încât să-şi poată cumpăra case ori să-şi ţină odraslele la studii înalte. La dorul de casă nu se gândesc prea mult atunci când decid să lucreze „afară“. „Când ajung acolo, pe toţi îi încearcă un dor de casă, confruntaţi fiind cu noutatea unui alt stil de viaţă şi de lucru. Motivaţia iniţială îi face însă să continue“, este de părere Aly Pardhan, directorul Knightsbridge International Recruitment Ro.

Specialiştii în recrutare internaţională spun că, după două-trei luni de muncă, lucrătorul român este deja cu ratele la zi în ţară, are 700-1.000 de euro în buzunar, bani pe care nu i-a avut niciodată. „Atunci el se consideră deja deasupra problemelor financiare şi se produce o basculare interioară, o reierarhizare a priorităţilor“, spune Gabriel Huideş, manager general al International Media Recruitment.

În felul acesta, explică specialistul, dacă până la plecare banii şi rezolvarea unor urgenţe financiare erau prioritare, acum atmosfera de familie, micile gesturi de-acasă, înjurăturile printre dinţi adresate nevestei devin mai valoroase decât salariul de 1.000 de euro: „Atunci îşi dau seama că au plecat dintr-o ţară în care ce simţi pentru cei din jur este esenţa supravieţuirii“. Golul sufletesc se umple cu respect Chiar dacă dorul de casă îi macină, unii români reuşesc să treacă peste asta. Banii îi acaparează şi devin muncitori performanţi şi apreciaţi. „Aceştia, de regulă, sunt muncitori calificaţi, care stăpânesc noţiuni de limbă străină şi, în cele din urmă, se impun. Fiind respectaţi, golul sufletesc este mai uşor de parcurs“, mai spune Gabriel Huideş.

El atenţionează însă că muncitorii necalificaţi, cu un grad de cultură redus, devin „bombe cu efect întârziat“. Pe aceştia nu îi vor mai mulţumi banii şi vor începe un traseu continuu de schimbare obsesivă a angajatorilor, în căutarea iluzorie, dar inconştientă, a compensaţiei băneşti pentru trauma sufletească. „O traumă pentru a cărei conştientizare nu au elemente culturale suficiente de identificare şi diagnoză. În cele din urmă, dacă nu eşuează în infracţiune, muncitorul necalificat român va fi eliminat de angajatori din ce în ce mai des. Până la urmă, va reveni în România fără să fi înţeles nimic din ce i se întâmplă“, consideră Gabriel Huideş.

Românii se adaptează la arabi Dorul de casă, mai spun specialiştii în recrutare internaţională, are mari legături cu obiceiurile din ţara în care au ajuns românii la lucru şi cu rapiditatea de adaptare. „Rata revenirilor din contractul de muncă extern este de 20%-25% în prima lună“, arată Gabriel Huideş.

Rata de eşec este aproape nulă în cazul ţărilor arabe, unde adaptarea culturală la regulile islamice este bine gestionată de angajator. „La arabi, eşecul în contract se manifestă în primele două săptămâni, după care dispare“, adaugă Gabriel Huideş, care precizează şi că aplicanţii sunt mult mai atenţi atunci când pleacă în Dubai decât în Spania sau Italia.