Nu numai românul itinerant, ci si italianul, neamţul, belgianul, englezul, olandezul şi francezul - mă limitez intenţionat la enumerarea naţiilor cu care am eu de-a face în Spania, chiar în clipa de faţă, pentru care bag mâna în foc - toţi, aşadar experimentează dedublarea în afara graniţelor ţării. Că poate fi patetică sau ridicolă dedublarea cu pricina, asta depinde de fiecare individ în parte, nu de naţia căreia îi aparţine.

Gabriela Căluţiu     Observatorul Interesant este că fiecare îşi varsă năduful cu predilecţie asupra conaţionalilor săi. La prima vedere, pare ipocrit cum amicul nostru olandez preferă să ia loc la restaurant în capătul opus mesei la care se vorbeste limba lui, pe motiv că „sunt foarte puţini olandezi normali pe lumea asta”.

Ca să nu mai vorbesc de Karin - nemţoaica cu soţ englez – cea care refuză consecvent să vorbească limba germană, pe motiv că „nemtii sunt mereu nemulţumiţi şi cârcotaşi”. Greu de contrazis, căci, prin poziţia inflexibilă adversă propriului ei neam, nu face decât să confirme teza criticismului exacerbat. Nu degeaba o alintă propriul ei soţ cu porecla „little Adolf”. Doar la prima vedere sunt aberante dezicerile astea publice, căci, dacă privim mai îndeaproape cazul, e clar că oamenii aceştia trebuie să fi avut un motiv pentru care au plecat în lume si s-au stabilit în altă parte. Cu alte cuvinte, au fugit de apucăturile de acasă, fără să bage de seamă că, de fapt, ei le poartă si le distrubuie uniform pe mapamond. Am făcut introducerea asta cam lungă ca să estompez agresivitatea sentinţei grăbite, potrivit căreia am fi uşor schizofrenici deîndată ce ne stabilim departe de Carpaţi. Faptul că nu numai diaspora română, ci si cea a altor popoare prezintă un comportament ciudat, îndulceşte din start gravitatea afirmaţiilor.

Ar fi absurd să negăm că există un oarecare grad de dedublare. El e chiar necesar. Fără el nu ne-am putea adapta în lume. Cu menţiunea că nu e neapărat un „defect” tipic românesc, ci mai degrabă o calitate omenească, în general. Există trăsături de caracter specifice fiecărei naţiuni, trăsături care ar putea provoca un anumit model de dezechilibru în fiecare dintre noi, asta e incontestabil. Cu deosebirea că, să-mi fie cu iertare constatarea, un model de bază al „rrromânului”, nici până astăzi nu există. Ergo, nici model de dezechilbru tipic românesc nu putem avea. Habar n-am din ce cauză, nu sunt nici istoric, nici sociolog de profesie, deşi recunosc că m-ar tenta să fiu de toate, întruchipând prototipul dezechilibratului paranoic universal, atât de universal, încât ar putea defini Omul, ca studiu de caz, indiferent de naţie! Din cauză că noi, românii, am trăit despărţiţi până nu demult, adică de pe când bunica mea, care mai trăieste şi astăzi, împlinea doi ani, nu reacţionăm toţi la fel, în circumstanţe identice. Aşa se face că eu, citind despre dilemele domnului Pleşu, când i se întâmplă să fie, în repetate rânduri, oaspete peste hotare, nu m-am putut regăsi sub nicio forma în pielea sa.   Cum nu m-am putut dumiri nici de sensul întrebării dintr-un mesaj de email primit de la o fostă colegă de facultate: „tu cum ai emigrat?”. „Habar n-am, soro! Care emigrare? Ştiu doar că am avut o grămadă de probleme cu coordonarea actelor de căsătorie între ţările noastre de provenienţă şi de şedere. Dar mi-am zis că asta e vina noastră şi le-om răzbi noi cumva, dacă ne-a fost sorocit să făptuim uniunea teutono-latină pe teritoriu maur. Bănuiesc că am avut noroc că nu ne-am întâlnit în Evul Mediu, întâmplător”. Cum să susţii că suntem toţi la fel, când prietenul cel mai bun al tatălui meu se definea el însuşi drept „răgătean”, în timp ce amica mea din liceu se bătea cu pumnul în piept după câte o bere, cum că ea e „olteancă”. Iar „ardeleanca de mine” nu s-a sfiit să vândă la nudişti, în Eforie, şlapii aduşi de colegul de facultate, Sergiu din Bulgaria, dar n-a ratat niciodată ocazia de a-l taxa usturător sub centură, insistând să-l numească „Serghei”, doar pentru că era moldovean?!

Ce vreau să spun cu paragraful acesta? Simplu: nu vibrăm toţi la fel, nici măcar când suntem singuri printre străini. Unul e sensibil ca un diapazon şi aude cum tuşesc îngerii (precum domnul Pleşu, care simte cum i se desprinde un al doilea Eu din coastă); altul e mitocan insensibil, interesat doar să-i danseze mândra senzual pe fundal de manele, iar al treilea e negustor priceput („cât a luat nevasta bacsiş la o masă de patru?”), sau megieş destoinic („eu sap de aicea până aicea, şi dacă mă prinde gaia, am asigurare medicală). Deunăzi eram la cumpărături împreună cu o prietenă, tot româncă. Auzind cum discutăm, vânzătoarea, o blondă superbă, ne-a intrat în vorbă şi ne-a declarat că e olandeză, logodită cu un român harnic, arătos şi destoinic („probabil ardelean” – m-am gândit eu în barbă; „mai mult ca sigur, bucureştean de-al meu” şi-o fi şoptit însoţitoarea mea în gând).

Oricât de greu ne vine să credem, noi românii avem o imagine în străinătate mai bună decât ne-am aştepta. Ni s-a dus vestea cum că am fi harnici, docili şi modeşti, un rol destul de incolor în istorie, dar practic. Bineînţeles, excludem bandele de tâlhari, falsificatori şi proxeneti, cu care dealtfel nu cultivă nimeni relaţii directe, aşa că nu dispunem de dovezi concrete sau de surse de informaţii solide despre eventuale conflicte în plan psihologic cu care ar avea de luptat subiecţii respectivi.

În concluzie, abundă exemplele de români bine integraţi în occident, oameni cu scaun la cap şi cu echilibru emoţional incontestabil, cu familii respectate şi cariere exemplare. Nimeni nu ne tratează drept „oameni de mâna a doua” şi nici noi n-avem interes să ne autoflagelăm cu conflicte emoţionale risipitoare de energie.

Că mai tot ce se întâmplă în lume, fenomenul adaptării la nou e şi el dominat de mecanismul cauză-efect. Din moment ce viaţa noastră în diasporă nu e neapărat scena zilnică a luptei acerbe pentru supravieţuire şi cu atât mai puţin o pistă a continuei competiţii capitaliste pentru trofeul supremaţiei, nici egoul nostru nu are motiv s-o ia razna şi să se chinuie cu veşnice dileme de autodefinire. Admit că e lăudabil efortul intelectual pentru a afla cine suntem şi în ce măsură ne confundăm cu ţara de origine, până la ce punct preluăm valorile patriei de adopţie şi cum intervenim în peisajul actual al lumii, fără să părem deplasaţi.

Din păcate, nu intelectul e cel care face ordine în dulapul nostru cu simţăminte; indiferent de voinţa noastră, absorbim şi prelucrăm în plan emoţional trăiri disipate şi după o vreme ajungem să ne definim mai mult prin „ticnelile” individuale decât prin „modele naţionale tipice”. Pentru cine încă n-a atins stadiul acesta de relativă stabilizare a persoanei sale, e evident că se află încă pe drumul într-acolo şi încă mai are de mers. Până la un anumit punct, paranoia e în fiecare om. Câtă vreme nu trece la cârmă, rămâne o reacţie firească de autoapărare, un mecanism sănătos care ne fereşte de mai rău. Singura cale de a depăşi stadiul incomod al întrebărilor fără răspuns e căutarea încăpăţânată, „baia” şi mai adâncă în masa de oameni şi de culturi noi, călătoria în diversitate, ascultatul de ştiri şi la spanioli, la italieni sau la polonezi, schimbul de idei cu Canada până la însângerarea degetelor pe tastatură, o aruncătură de privire în Univers mai departe de Ceata lui Orion.   Cu puţin noroc, privirea se limpezeşte brusc, că la trecerea unei imagini din plan bidmensional în tridimensional, lăsând loc revelaţiei că avem de-a face cu un univers în fiecare om şi nu cu un om universal, bun la deşurubat ambiţiile mărunte ale oricărui popor, ca o cheie universală. Va spune domnul Plesu că, în ciuda tonului meu polemic, noi doi suntem de fapt de aceeaşi părere, cum bine remarca în alt eseu: “Când cineva trece printr-o asemenea criză, de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsură imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale.” Oare îi serveşte la ceva dacă îi spun că nu e singur şi că, în ciuda aparenţelor, ieşirea din criză nu e nici pe departe aşa de anevoioasă cum şi-o imaginează, zicând că trebuie “să ne dăm seama de gravitatea primejdiei”? Marile soluţii vin singure, pe neaşteptate şi uneori au răbdare cu noi; la nevoie apar în repetate rânduri, până ne prind odată cu ochii deschişi. Uneori se furişează camuflate atât de bine, încât nici nu le observăm decât după ce şi-au făcut datoria şi ne-au scos din impas. Revin asupra articolului domniei sale, intitulat „Românul în diasporă” si conchid: E remarcabil cum, pornind de la observaţii bazate pe propria persoană: „Nu te poţi abţine să asumi până la capăt noutatea în care te afli, dar nu poţi să te desprinzi de aromele autohtone, de zvonurile spectrale de-acasă.”

Trecând apoi în revistă, cu vădită distanţare, portretul-robot al unui ipotetic diasporez “made in hell”. „Dacă sunt credincioşi, au de străbătut, interior, infernul însuşi. Căci trebuie să împace orgoliul cu smerenia, să adopte teoria iubirii pe un fond de ură sminţitoare, care le otrăveşte fiecare clipă. Lor şsi celor din jur. Supăraţi (simultan sau alternativ) şi pe conaţionali, şi pe "străini", intoxicaţi de frustrări şi ambiţii de nedomesticit, când căţăraţi pe cai mari, când înnoroiţi în afecte tulburi, deprimaţi, îndîrjiţi, oamenii aceştia sunt o emblemă a nefericirii”.

Autorul poate atinge în doi paşi şi trei mişcări stadiul tolerant-mărinimos al judecătorului lucid, păstrător al reţetei miraculoase, cu speranţe de auto-însănătoşire (nu ca alţii, care s-au îmbolnăvit probabil pe viaţă!): Sunt pentru două luni la Berlin şi nu sunt scutit, la rândul meu, de o formă (minoră sper) de schizofrenie. Ehehei, stimaţi zmei, de-ar fi toate aşa de simple pe lumea asta.