Când Cătălin Tolontan a intervenit în direct la Realitatea TV şi a spus „dacă-mi permiteţi să discutăm cu cărţile pe faţă, absolut pe faţă”, m-am speriat.

Credeam că vor urma dezvăluiri senzaţionale despre afacerile lui Sorin Ovidiu Vîntu. Eventual, de acelaşi calibru cu dezvăluirile lui Tolontan despre afacerile gestionate de doamnele Udrea sau Ridzi. Sau că îi va întreba pe moderatori dacă n-au o jenă să abandoneze orice aparenţă de echilibru şi să se transforme în avocaţii pledanţi ai patronului lor. La fel de dur cum a procedat (corect!) cu Udrea, pe care a chestionat-o în legătură cu trecutul ei.

M-am îngrijorat degeaba. Ceea ce a urmat a fost o frumoasă apologie a lui Tolontan în apărarea gestiunii fiscale a trustului Realitatea-Caţavencu.

„Este o chestiune care nu priveşte numai Realitatea Media, ci mai multe industrii din România, industria de comunicare, de publicitate (...) şi pe jurnalişti”, a spus Tolontan. În traducere: azi sunteţi voi, cei de la Realitatea, victimele controalelor fiscale ordonate de Băsescu, dar mâine acest diktator o să controleze toată presa.

Opinia lui Tolontan este, din păcate, reprezentativă pentru cea mai mare parte a breslei jurnaliştilor din România: suntem o castă care-şi poate permite aproape orice - inclusiv şmecherii fiscale, la limita legii - şi nimeni nu are dreptul să ne verifice. Cine-şi asumă acest risc va plăti scump. Dai în trustul lui Vîntu sau al lui Voiculescu, dai în libertatea de expresie şi în sfânta democraţie românească.

Acum câţiva ani, opinia publică ar fi fost alături de jurnalişti. Au trecut însă vremurile în care ziariştii puteau să convingă publicul că se luptă pentru drepturile cetăţeneşti. Cu Roşca Stănescu, Bogdan Chirieac, Floriana Jucan şi Răzvan Dumitrescu în frunte, lumea nu mai are sentimentul că suntem diferiţi de clasa politică pe care o înfierăm.

Firma lui Dumitrescu a facturat, în 2008, vreo 800.000 de lei (mult peste 200.000 de euro, la cursul de schimb din acel an) de la realitatea Media. Oamenii se pot întreba: acesta este preţul pentru întrebările teleghidate servite lui Geoană în campania electorală şi pentru loviturile sub centură aplicate adversarilor lui Vîntu?

Ar fi interesant de ştiut dacă un contract de circa 20.000 de euro pe lună - plus celelalte costuri de producţie, plus profitul postului TV - a fost vreodată acoperit din publicitatea atrasă de emisiunea lui Răzvan Dumitrescu.

Presa română se pune în fruntea luptei cu evaziunea fiscale, dar când se discută ca şi ziariştii să-şi plătească, la fel ca alţi angajaţi, contribuţia la sistemul de asigurări sociale (CAS), începem să zbierăm că se produce un atentat la adresa libertăţii de expresie.

De fapt, cei din conducerea trustului Realitatea, personaje care apar pe post plângând de mila pensionarului amărât, făceau tot posibilul să fenteze Fiscul, deşi obţineau venituri care depăşeau 10.000 de lei pe lună. Banii pe care nu-i plăteau s-ar fi dus în fondul de pensii şi i-ar fi îndestulat pe cei căinaţi la Realitatea TV! Iar cei care patronau această şmechereală cu banii datoraţi la buget erau liderii sindicali Dumitru Costin, Marius Petcu şi Liviu Luca, apărătorii oamenilor muncii, plasaţi de Vîntu în Consiliul de Administraţie al Realităţii Media.

Nu ştiu dacă DNA sau ANAF vor avea voinţa politică să finalizeze ancheta de la Realitatea Media. Dar documentele publicate de către cei de la revista „Kamikaze” au meritul de a ne arăta cine sunt cei care, la Realitatea TV, plâng de mila pensionarilor şi cât de onest este demersul lor în favoarea celor săraci.