În România, comparaţiile nu mai sunt la modă. Fierbinţeala raportării la bunurile materiale ale lumii vestice - care ne încingea în discuţii lungi pe la începutul anilor '90 - s-a preschimbat într-un oftat greu, care ar vrea să spună multe, dar care, de fapt, ascunde un munte de necunoscute.
Azi avem şi noi robinetele cu fotocelulă, supermarketurile şi ambalajele care transformau, pe vremuri, orice ieşire în Occident într-un episod trăit dintr-un serial SF. Adeseori, maşinile de pe străzile Bucureştiului nu sunt de văzut pe străzile din Hamburg sau din Viena, iar, pentru unii dintre conaţionali, teoria succesului devine fapt cuantificabil în numărul de plasme instalate în fiecare dintre cele şapte dormitoare ale casei cu grădină şi piscină.
Carevasăzică, dintr-o atare perspectivă, s-ar putea spune că ne merge bine. Şi totuşi, în România se trăieşte prost. Chiar şi pentru cei care levitează încă sub efectul narcotizant al câştigurilor mari şi facile din perioada de vârf a boomului imobiliar, a trăi în România vine la pachet cu o stare de frustrare. Care se accentuează pe măsură ce apar concluziile unor reflecţii, oricât de sumare, despre starea de fapt a unei societăţi româneşti şchioape, care face salturi caraghioase printre rafturile magazinelor, căutând să-şi cumpere, cu bani mai mulţi sau mai puţini, câteva kilograme sau felii de fericire şi de tihnă. Nu funcţionează. Acumularea, adeseori excesivă, de bunuri materiale, cu bani câştigaţi uşor sau împrumutaţi prosteşte, ne-a umplut camerele de televizoare şi garajele cu maşini, dar n-a avut puterea de a schimba şi societatea românească. În plină criză economică, la momentul în care socotelile se fac altfel, e vremea să reluăm exerciţiul dureros al comparaţiilor cu lumea Occidentală. Acestea fiind scrise, mă întreb cine, dintre politicienii români, ar avea curajul să propună, cu luciditate şi efort, o analiză obiectivă a pragului pe care l-am atins şi a treptelor pe care le mai avem de urcat până să dobândim statutul real de ţară membră a UE? În ce cuantificăm succesele sau eşecurile de până acum? Cât valorează, dintr-o astfel de perspectivă, banii pe care i-am luat sau ar trebui să-i luăm din fondurile europene? Cine, dintre jurnalişti, va avea curajul să propună, cu luciditate şi efort, desigur, o revoluţie a stilului interogativ, prin care deja celebra serie de întrebări de tipul "ce părere aveţi despre" să fie înlocuită de mult mai necesara serie "ce ştiţi despre"? Şi câţi dintre românii care astăzi adorm legănaţi în faţa televizorului, suspinînd în sincron cu accentele populiste din frazele unor păcălici care şi-au făcut un mod de viaţă din a promite marea cu sarea dacă ar avea pâinea şi cuţitul, ar fi capabili să refuze o asemenea manipulare grosolană? Cu luciditate şi efort, desigur!
Răspunsurile la întrebările de mai sus necesită, înainte de toate, o reală dorinţă de a şti cum stăm noi şi cum stau alţii. Comparaţiile pot fi, într-un asemenea context, izbăvitoare. Când afli că, de fapt, fiecare copil român care se naşte azi va trebui să plătească de-a lungul vieţii, în contul datoriilor statului, o sumă de aproximativ 2.000 de euro, iar un nou-născut în SUA sau în Japonia are "de plătit" sume de zeci de ori mai mari, nu-i vorba că-ţi vine inima la loc, dar măcar ai un contraargument puternic, prin care să faci faţă tiradei populiste lansate de cei care ne spun că am amanetat deja viitorul copiilor şi al copiilor copiilor noştri. E doar un exemplu. Şi, poate, o cale. A trăi în România nu poate fi o perspectivă liniştitoare câtă vreme continuăm să credem că lumea începe la Calafat şi se termină la Borş.
Recomandările noastre
