După o zi în care secundele pur şi simplu nu m-au lăsat să-mi ţin minte nici măcar numele, am alergat spre vizionarea de presă a filmului „De ce eu?” al lui Tudor Giurgiu. Am urmărit de la distanţă drumul spre Berlin al echipei. Ceva, înlăuntrul meu, ţinea cu tot dinadinsul ca filmul să fie remarcat, să se vorbească despre el, să arate cu degetul spre nedreptatea făcută unui om care a fost contemporan cu mine, cu noi. Şi regizorul Tudor Giurgiu avea să-mi confirme că aşa s-a întâmplat, doar că tot cei din est au înţeles cel mai bine cum stau lucrurile cu corupţia.

Povestea lui Cristian Panait este una tragică, o cunoaştem toţi sau cel puţin aşa pretindeam eu până de curând. M-am convins că nu e aşa după vizionarea de presă, când, vizibil marcată de film, am luat un taxi până acasă, fiind ora prea târzie. Am amintit printre picături şoferului de povestea lui Cristian Panait şi aşa am aflat că habar nu are despre cine este vorba şi că nu crede că cineva putea fi procuror la 29 de ani. A ţinut să-mi amintească faptul că trebuie să avem credinţă şi să mergem la biserică. Pentru o clipă am crezut că visez, dar am înţeles că aceia care habar nu au ce înseamnă coloană, valori şi principii pe care să le apere, cred despre cineva care face asta că este un nebun sau un ciudat. Am acceptat însă că nu mulţi au veleităţi de Don Qijote.

Am stat fără să mă mişc de la începutul până la sfârşitul lui, prinsă ca-ntr-o plasă de păianjen, incapabilă să am curajul unui gest cât de mărunt. Tudor Giurgiu a creat o atmosferă pe care am întâlnit-o doar în „Vânătoare de spioni” cu Phillip Seymour Hoffman. M-am trezit fără voie prinsă într-un joc periculos, ale cărui reguli nici nu le cunoşteam, dar nici nu mi-aş fi dorit vreodată să învăţ să le cunosc. Am încercat, cu puterile mele de simplu spectator, să înţeleg de ce Cristian Panait? De ce noi, românii? De ce, aşa în general? Dar deşi ai desluşit adevărul de la primele scene şi ai personajele principale în faţa ochilor tăi, le poţi atinge, le poţi spune pe nume, jocurile de culise rămân în umbra, ştiind că lumina nu va cădea niciodată total pe ele. Cineva ca noi nu-şi poate imagina ce fel de decizii iau cei aflaţi la putere, poţi rămâne cu un gust amar după vizionarea filmului şi poate cu mai multe întrebări ca de obicei, dar coloana acestui om te tine şi pe tine la fel de drept. Este incredibil sentimentul pe care îl păstrezi cu tine şi după ce ieşi din sala de cinema.

Martor din umbra al ultimelor zile din viaţa lui Cristian Panait, asişti la ceea ce ar fi trebuit să fie minunat – povestea lui de dragoste cu cea care ar fi trebuit să-i devină soţie -, dar e atât de departe de aşa ceva. Cristian este un bărbat tânăr, cu visuri, dorinţe, valori, idealuri, în ciuda faptului că e iubit e cumplit de singur. Este într-atât de responsabil încât nu poate admite ca aceia la care ţine să fie atinşi de pucioasa şi praful de puşcă al meseriei lui. Păstrează distanţa ca să-i protejeze şi rămâne treaz ca să înţeleagă. Ceea ce-l ruinează fizic. Trădarea câtorva din cei pe care îi credea prieteni îl dărâmă efectiv. Nu poţi să treci cu vederea interpretarea lui Emilian Oprea, pur şi simplu nu ai cum. S-a identificat cu rolul până la capăt. S-a pierdut în seriozitatea personajului său, a înţeles ce a avut de înţeles şi în ciuda scenariului negru i-a dăruit un zâmbet într-o singură scenă din film, doar ca noi să descoperim că e aidoma nouă, strigându-şi pe dinăuntru  dreptul la fericire. L-am simţit pe Emilian Oprea un cioplitor în lemnul personajului său. L-a netezit, l-a mângâiat, a folosit toate unelltele de care a dispus până când lemnul s-a lăsat răbdător în mâinile lui. Era ca şi cum palmele sale apăsau umărul unui frate aflat în nevoie. „Am fost foarte impresionat de destinul omului acesta. Am aflat multe despre el, dincolo de profesionistul Cristian Panait. L-am avut tot timpul în minte. Am lăsat totul să curgă de la sine, dincolo de tehnica actoricească pe care nu prea am folosit-o, sincer să fiu. Mi-ar fi plăcut să nu apară momentul sinuciderii şi să vedem lucrurile rezolvate. Pe el în viaţă, să stea aici cu noi şi să ne povestească mai multe. Asta mi-ar fi plăcut tare mult”, îmi mărturisea actorul Emilian Oprea la finalul vizionării de presă, când l-am felicitat pentru realizarea sa..

M-a impresionat când mi-a spus că prima dată când a văzut filmul n-a înţeles mai nimic. Nu se putea privi pe sine pe marele ecran. Dar cunosc mari actori care nu şi-au văzut filmele niciodată din aceleaşi motive. „A doua oară am încercat să fiu mai rece. De aceea nu pot să spun că e un film extraordinar, veniţi să-l vedeţi, pentru că aş fi subiectiv. Am totuşi responsabilitate în ceea ce-l priveşte. Mi-ar fi plăcut să semăn cu el mai mult fizic, dar cred că e important dacă am reuşit să transmit mai multă emoţie”, a mai spus actorul.

Interesant este faptul că în film Tudor Giurgiu a folosit numărul real al maşinii lui Cristian Panait. De fapt, maşina este în sine un personaj. Procurorul a cumpărat-o din banii lui şi ţinea enorm la ea. Studenţii săi povestesc că iarna, după terminarea cursurilor, ei se încălzeau imediat în maşinile luate de părinţii lor, iar profesorul Panait se chinuia cu Dacia sa, care abia pornea. Fetele, mai ales, se îngrijorau de soarta acestuia. Tudor Giurgiu a dat parcă viaţă legăturii dintre procuror şi maşina sa. De altfel, sunt câteva scene în film care impresionează. „Au fost multe momente frumoase cu maşina, spun asta deşi eu nu am carnet şi am condus-o aşa, din instinct. Era o Dacia buclucaşă, ca s-o bagi în marşarier trebuia să treci prin chinuri, nu glumă”, afirmă Emilian Oprea. .

Mihai Constantin îl interpretează pe şeful direct al lui Cristian Panait. Este uluitoare modalitatea prin care a reuşit să te determine să-l urăşti deşi aparent nu mişcă un deget. Cuvintele, felul în care le rosteşte, hârşeala, sastisirea care se citesc pe chipul lui de om trecut prin multe, îţi arată clar că nu poţi avea încredere în el sub nicio formă.  Mihai Constantin îmi mărturisea: „Personajul meu este un tip aparent cumsecade, cu un comportament patern, vizavi de victima sa. De altfel, el îi dă și lovitura de grație. Tocmai din acest motiv, interpretez un monstru. Un om lipsit de scrupule, într-o țară în care șantajul, linșajul, răzbunarea și crima sunt «arme» des folosite. Întâmplător, sau nu, astăzi trăim zi de zi același lucru. Un spectacol grotesc, cu personaje care, până mai ieri, păreau îngeri”. Pe platoul de filmare, Emilian Oprea s-a înţeles de minune du Mihai Constantin. „Îmi place foarte mult şi ne-am  înţeles foarte bine în ciuda a ceea ce se vede pe ecran. Mai ales ultima scenă, parcă e din «Reconstituirea». Mărturisesc că nu aveam nicio legătură cu ceea ce înseamnă justiţie, problemele politice din ţară, terminasem facultatea, eram concentrat doar pe teatru, făceam doar teatru şi atât. Nu mă interesau multe lucruri şi după ce am aflat de Cristian, de poveştile acestea, am început să fiu mai atent la ceea ce se petrece în România, în domeniul acesta. Teatrul a fost o întâmplare. Voiam să mă fac silvicultor. Am făcut liceul silvic din Câmpulung Moldovenesc, după aceea mi-am dat seama că nu am ce să caut în sistemul acela corupt şi infect. Din clasa a X-a am văzut ce se întâmplă. Îmi plăcea foarte mult natura, eram un copil de 14 ani care voia să facă nişte lucruri acolo. Chiar râdeam cu un prieten care a terminat facultatea de silvicultură, dar a ieşit din sistem. Spuneam că vom termina facultatea şi vom ajunge la Ministerul Mediului şi vom face noi curăţenie, apoi am înţeles că erau vorbe de copii. Nu ştiam cu ce avem de a face.  Am dat la teatru. Mă gândisem mai înainte la Istorie, Litere… Dar am ales asta. Nu ştiam ce implică, am făcut pregătire, mi-am dat seama că nu e aşa cum credeam eu. Dar am avut nişte colegi minunaţi, alături de care m-am simţit fantastic în facultate. Am fost cu Marius Manole, Liviu Pintileasa, Florentina Ţilea, am muncit mult, ne-am distrat mult. Aveam un profesor, care din păcate a murit, actor la Iaşi, Florin Mircea, care ne spunea mereu: «Teatrul înseamnă 99 la sută muncă, 1 la sută talent, aşa că băieţi, treceţi la muncă! Fără figuri!» Încă nu-mi dau seama dacă e vorba de un succes şi poate e bine că nu-mi dau seama. Am mai făcut o mulţime de lucruri minunate care au trecut neobservate în teatru şi m-am obişnuit cu asta şi poate aşa e mai sănătos. În cazul Cristian Panait e important să fiu aşa, să ştiu că am făcut o treabă bună şi să mă bucur când mă întâlnesc cu mătuşa lui, cu alţi oameni foarte deschişi şi vorbesc cu mine. Îmi doresc să fiu sănătos şi să pot lucra, e tot ce-mi doresc. Ştiu că poate fi privit ciudat, dar nu prea mă interesează, dar pentru mine Cristian nu este un rol, este ca un prieten dispărut înainte de vreme şi îmi pare foarte rău că nu l-am cunoscut”, a încheiat Emilian Oprea..

Cristian Panait nu este doar tânărul procuror idealist care încearcă să rezolve cazul complicat pe care l-a primit. A refuzat să fie pionul pe care mai-marii tablei de şah au vrut să-l manevreze. Panait avea misiunea de a-l ancheta pe procurorul Lele pentru fapte presupuse de corupţie şi sustragere de documente. Potrivit relatărilor presei, acesta a refuzat să-l pună sub învinuire pe Lele, în lipsa unor probe concludente, şi la nici o lună de la primirea cazului s-a aruncat de la etajul la care locuia. Cazul său a fost clasat după o aşa-zisă expertiză psihiatrică post-mortem, care a dovedit labilitatea sa psihică.

Cristian Panait însă era un om cu adevărat responsabil, serios, pentru care legea însemna totul. Implicaţiile la nivel înalt i-au spulberat acestuia orice speranţă că adevărul se va afla vreodată, mai ales că şantajul şi presiunea la care a fost supus l-au împins până la graniţa dintre lumi. Panait a ales să nu cedeze presiunilor şi să nu joace după cum i se cântă. Procurorul făcea parte dintr-o generaţie care a crezut că totul se va schimba după revoluţie, dar a aflat că sistemul pentru care s-a format  şi pentru care lucrează era unul corupt. Astfel, regizorul Tudor Giurgiu a lăsat camera să devină un observator tăcut al existenţei unui om care a ales să lupte din interior împotriva tuturor. Mi-a amintit de „Cazul Mattei”, cu Gian Maria Volonte, dar şi de Corrado Cattani, prea cunoscutul comisar italian, la fel de singur şi de determinat să nu accepte compromisuri. Filmul lui Tudor Giurgiu ne arată cum ajunge un om tânăr să renunţe la viaţă în mai puţin de 20 de zile. O povestea care contează enorm, una care trebuia spusă cu orice preţ.

Astăzi, personalităţi din politică, justiţie, media, cultură, dar şi membri ai societăţii civile sunt invitaţi la premiera de gală a filmului „De ce eu?” la Palatul Copiilor din Capitală. În alte roluri pot fi văzuţi Andreea Vasile, Dan Condurache, Liviu Pintileasa, Mihai Smarandache, Alin Florea, Lucreţia Mandric, Sore Mihalache, Ionuţ Caras, Virgil Ogăşanu, Olga Delia Mateescu, Camelia Maxim, Ştefan Lupu şi Antoaneta Cojocaru. Îmi doresc ca filmul să fie văzut de cât mai mulţi spectatori şi aplauzele lor să facă dreptate. Chiar tardivă, ea tot dreptate se numeşte…