Lucia Hossu Longin, jurnalista care a făcut posibil teribilul “Memorial al Durerii”, a strâns o parte din himerele generalului Ion Mihai Pacepa într-o carte-interviu, publicată de Humanitas şi lansată ieri în cadrul “Bookfest”. În schimbul a 26 de lei noi, găsim în ea ceva viu şi terifiant precum tentaculele unei caracatiţe ce pare să supravieţuiască trecutului infam prin fire subţiri şi invizibile într-un prezent amnezic.

Deşi nu mai există oficial decât în decretele ceauşiste care l-au condamnat la moarte, Ion Mihai Pacepa rescrie de trei decenii istoria dictaturilor est-europene, din spatele unei identităţi americane şi a unui chip nou, reconstruit sub bisturiu. Au rămas, de neşters, doar amintirile evenimentelor trăite la vârful celui mai mare coşmar din spatele Cortinei de Fier.

Povestea lui Ion Mihai Pacepa a fost scrisă şi rescrisă la nesfârşit în cei peste treizeci de ani care s-au scurs de la celebra sa fugă în Occident, în ceea ce a rămas cea mai mare trădare de la miezul contraspionajului comunist est-european. Când a decis că Ion Mihai Pacepa trebuie sa moară, generalul român era consilierul personal al lui Nicolae Ceauşescu pentru securitate şi dezvoltare tehnologică, ofiţer conspirat al DIE, dar mai ales un chip neştiut al ororilor ce se comitau la vârful puterii dictatoriale de la Bucureşti.

Două sute de pagini împotriva fricii

Pacepa avea o fişă a postului cu obiective clare: trebuia să fure tehologii occidentale în numele “raiului socialist”, să mintă, să înşele, să corupă. Loialitatea era una singură: faţă de Ceauşescu. În iulie 1978, Pacepa a ales însă drumul fără întoarcere: a dezertat din trupele fidele comunismului românesc şi s-a înregimentat în armata contrainformativă a Statelor Unite ale Americii. Era cel mai înalt oficial din spatele Cortinei de Fier care opta pentru extincţie: Ion Mihai Pacepa dispărea, iar locul său era luat de un cetăţean american “dotat” cu memoria, regretele şi speranţele fostului general.

Treizeci şi unu de ani mai târziu, fascinaţia a rămas intactă pentru acest personaj care se comportă precum o eclipsă: nu-l vedem, dar ştim că este acolo. Lucia Hossu Longin şi regizorul Dan Necşulea erau în februarie 2009 primii români din ţară cu care Pacepa accepta să se întâlnească. Restul e istoria strânsă între cele două sute de pagini ale unui volum-document ce nu trebuie ratat: “Faţă în faţă cu Ion Mihai Pacepa”.

Controversele din jurul generalului nu se topesc după lectura cărţii editate de Humanitas, după cum ele nu s-au topit în “Orizonturi Roşii” sau “Moştenirea Kremlinului”. Figurile infernale ale securiştilor nu par mai clare, după cum ele n-au părut nici după deschiderea selectivă a arhivelor. Răspunsurile rămân încă o minoritate fragilă şi casantă în faţa întrebărilor infinite. Pacepa stă însă pentru prima oară faţă în faţă cu cititorul român şi vorbeşte despre infamie, vină şi dictatură. Pentru prima oară, fără să-i mai fie frică. Nici lui, nici nouă.

Fragmente din”Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa”

> “Poliţia politică, îmi spuneau sovieticii, va rămâne neschimbată. Gosbezopasnost a ţinut Rusia în viaţă 500 de ani de la Ivan cel Groaznic, Gosbezopasnost a făcut-o cea mai puternică ţară de pe glob şi Gosbezopasnost va sta la cârma Rusiei pentru următorii 50 de ani. Acum vedem că profeţia lor se împlineşte. Marxismul şi partidul comunist au devenit istorie. KGB-ul a supravieţuit”

> “În ’72, când Ceauşescu m-a numit consilierul său pentru securitate naţională, mi-a dat în subordine o unitate ultra-secretă tehnico-operativă însărcinată să asculte microfoanele ascunse în birourile şi locuinţele conducerii de partid şi de stat. Unitatea era ascunsă în sediul CC şi era conspirată ca Arhiva Prezidenţială. La vremea aceea, pentru mine, membrii guvernului şi membrii CC deveniseră un fel de cărţi deschise pe care le citeam în secret. Le cunoşteam preocupările, le cunoşteam planurile, ştiam ce fac soţiile, soţii, ştiam amantele şi iubiţii, puteam descrie în detaliu până şi cum fac dragoste”

> “În 1978, cu câteva zile înainte de a face ruptura cu Ceauşescu, Nicolae Pleşiţă şi Teodor Coman au raportat că reţeaua informativă a Securităţii şi a Miliţiei a atins cifra de trei milioane. Raportul a fost cert exagerat, dar potrivit regulamentului de funcţionare al Securităţii, fiecare ofiţer operativ trebuia să aibă 50 de informatori şi 50 de colaboratori. Teoretic, reţeaua trebuia să conţină 750.000 de informatori şi 750.000 de colaboratori. Când şi dacă arhivele Securităţii se vor deschide cu adevărat, mulţi se vor îngrozi”

> “Ceauşescu mă chema în fiecare dimineaţă. Eram printre primii la raport. Prima întrebare: Ce e nou la Europa Liberă. De ce? Pentru că românii o ascultau. De-acolo şi sarcina: viesparul ăsta trebuie distrus”

“În 1978, un ofiţer supraveghea 1466 de români. Acum supraveghează ‘doar’ 732”

> “Structura DIE nu a fost dedicată culegerii de informaţii. DIE a fost un imens oficiu pentru proiectele ceauşiste: influenţă politică, economică şi militară, spionaj industrial, furt de valută, neutralizarea emigraţiei, dezinformare, asasinate externe, operaţii deghizate sub steag străin. Mi se pare că se continuă şi în prezent”

> “'Radu' n-a fost un program , cum au înţeles mulţi după ce l-am deconspirat în Orizonturi Roşii. Unii au înţeles că este un aparat, un mecanism…Nu, 'Radu' este o pulbere radioactivă. Este o pulbere de taliu radioactivat, o pulbere de taliu iradiat, pe care asasinul o pune în mâncare sau în băutură. În momentul în care este ingerată de organism, îl distruge, dar în acelaşi timp se dezintegrează din cauza iradierii şi, la autopsie, nu mai lasă urme”

> “Ceauşescu nu mi-a dat niciodată fonduri în străinătate şi n-a avut fonduri în străinătate până când am plecat eu. A avut un cont secret în România. În iulie ’78, acest cont se numea TETA78 şi conţinea 400 de milioane de dolari, realizaţi în mare măsură din vânzarea unor cetăţeni români de origine evreiască sau germană”

> “SRI a fost de un subaltern de-al meu, căpitanul Imre Asztalos, românizat Virgil Măgureanu, cu numele conspirativ Mihai Mihăilă. În martie 1991, Măgureanu conlucra cu Fiodor Botnari, ofiţer KGB, acoperit ca prim-secretar la ambasada sovietică din Bucureşti, pentru a recruta împreună pe viceconsulul american în România, Marc Sullivan”

> “România are acum şase servicii secrete: SRI, SIE, UM0962, STIS, SPP, DGIA, încadrate cu 30.000 de ofiţeri. În 1978, un ofiţer supraveghea 1466 de cetăţeni români. Acum supraveghează doar 732 de cetăţeni. SRI, care acoperă o populaţie de 22 de milioane, are 12.000 de ofiţeri. Echivalentul său francez acoperă o populaţie de trei ori mai mare şi are 6000 de ofiţeri, iar cel german are 2448 de ofiţeri pentru o populaţie de 80 de milioane”