Tema morţii şi, în strânsă legătură cu ea, cea a Învierii şi a Mântuirii traversează ca un fir negru antologia Ilenei Mălăncioiu, „Urcarea muntelui” (Editura Corint). Scenele biblice sunt frecvente, atât în desenul lor iniţial, evanghelic, cât şi ca suport al unor adăugiri şi interpolări de imagistică şi semantică proprie.
Capul lui Ioan Botezătorul, oferit pe tavă, Muntele Măslinilor, cu silueta însinguratului Fiu al Domnului, crucea pe care acesta e ţintuit şi apa cu care se spală pe mâini Pilat din Pont, lespedea mormântului dată la o parte, cu adeverirea Învierii sunt fragmente şi secvenţe în care omenescul şi transcendentul se îmbrăţişează în sânge şi slavă. La antipodul poeţilor de la „Gândirea”, pentru care ortodoxismul rămânea decorativ şi ostentativ, precar artistic cu toată abundenţa de îngeri păzitori, Ileana Mălăncioiu face din credinţă pivotul central, structura şi totodată respiraţia adâncă a liricii sale.
Exemplele pot fi extrase din absolut toate volumele apărute înainte de Revoluţie. Iată unul: „Îndepărtează-te, nu mai spera, nu/ Mai sta cu nasul lipit de acel geam,/ S-a dus şi ea, s-a dus şi tinereţea, s-au dus/ Şi iernile înfrigurate în care treceam// Alunecând încet dintr-o vârstă în alta,/ Dintr-o viaţă în alta, dintr-un iad/ Mai înfricoşător ca însuşi iadul/ Acolo unde sufletele cad// Aşa ca de la sine, fără să le mai pese,/ Cum cad ninsorile peste o cruce,/ Cum cade ochiul unui muribund/ Pe ultimul lucru care se duce”.
Chinurile, dezmembrările şi jupuirile apar peste tot într-o poezie care le percepe acut şi le scoate în relief cu o anume voluptate a durerii. Într-un mod doar aparent paradoxal, suferinţa este parte integrantă şi justificatoare a vieţii. E tovarăşul nedezlipit şi martorul cel mai preţios al existenţei noastre.
Recomandările noastre
