S-a ajuns chiar la aberatia (in sfera morala) ca informatorii activi sa ramana protejati, in timp ce informatorii "pasivi", iesiti din campul muncii prin moarte sau prin defectiune, sa fie aratati acuzator cu degetul.

Situatia lui Ion Caraion este de mult cunoscuta, inca de la fuga poetului in Occident. Franturi din dosarul sau, dintr-o arhiva personala a durerii, apar intr-un volum profesionist intocmit, "Cazul "Artur" si exilul romanesc" (Editura Pro Historia, 2006), ce cuprinde 100 de documente reprezentative: note, informari, rapoarte, referate, fise, tabele.

In 1950, Caraion era condamnat la cinci ani de inchisoare corectionala, pentru ca trimisese in strainatate texte potrivnice noii oranduiri. In 1959 era din nou condamnat, la munca silnica pe viata, pentru "inalta tradare".

In 1964, el accepta sa devina informatorul Securitatii, fiind imediat gratiat. Delatiunile lui acopera intervalul august 1964-august 1981, in vara acestui din urma an poetul alegand calea exilului.

Inainte de a condamna inca o data victima, s-ar cuveni sa-i condamnam pe calai; si inainte de a gasi scuze informatorilor benevoli, care au semnat angajamentul in deplina libertate, ar trebui sa i le gasim acestui scriitor atat de chinuit, care s-a salvat, prin semnarea unei hartii, de restul anilor de inchisoare. Cred ca suferise, deja, destul.

Ceea ce ramane totusi in contul lui Ion Caraion ca o fapta reprobabila de nesters este contributia sa in "rezolvarea" cazului N. Steinhardt. Era un om care trecuse, ca si el, prin experienta detentiei.

Informand Securitatea in legatura cu jurnalul sau secret, a livrat institutiei o noua victima. Nota scrisa la finele anului 1972 despre "demascarea" lui Steinhardt este un document teribil. Tortionarii lui "Artur"? Sunt prea multi pentru a fi enumerati aici. Ii gasiti pe toti in aceasta carte neagra – la propriu si la figurat.