Daniel Cristea-Enache: Dincolo de mască

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

„Ibrăileanu. Către o teorie a personalităţii“, eseul lui Antonio Patraş, apărut la Cartea Românească, vine după o teză de doctorat cu totul remarcabilă despre Ion D. Sîrbu şi un volum de cronici literare bine scrise, dar prea participative.

Spre deosebire de colegii lui ceva mai tineri de la Bucureşti, Mihai Iovănel, Bianca Burţa- Cernat ori Teodora Dumitru, cronicari care aproape că jubilează în momentele „execuţiei“, Antonio Patraş se investeşte afectiv în paginile sale critice, scriind preponderent despre cărţi şi oameni care i-au plăcut.

Tonul e de o civilitate absolută, iar punctele nevralgice ale unei opere sunt ocolite cu graţie perifrastică. Textul ia mai degrabă forma prefeţei sau a studiului ce-şi propune să susţină, nu să dinamiteze un autor. Şi, cu cât autorul este mai valoros, cu atât receptarea lui critică e mai bogată în intuiţii şi definiţii.

S-ar spune că Ibrăileanu fiind un critic înclinat către autoobservaţie şi analiză ne este relativ uşor să ajungem la concluzii în ceea ce-l priveşte. Departe însă de a se livra sub forma unei ecuaţii simple, mentorul „Vieţii Româneşti“ înfăţişează desenul complicat al unei personalităţi complexe şi adânci, cu suprafeţe şi profunzimi, faţă şi revers, sentimentalisme reprimate şi lucidităţi amare.

Citindu-i cu atenţie pe marii noştri critici, vom constata că sub masca seninătăţii imperturbabile există impulsuri şi convulsii omeneşti, prea omeneşti... Nici Ibrăileanu, nici adversarul său de idei, Lovinescu, nu scapă acestei polarităţi, pe care fiecare o „rezolvă“ cum poate: Lovinescu, în „Memorii“ şi în „Agende“, Ibrăileanu, în „Privind viaţa“ şi în „Adela“.   Romanul, fără să fie citit strict în cheie biografică, spune ceva esenţial despre etapele existenţiale ale scriitorului. Critica analitică practicată de Antonio Patraş este una de vârf; iar un atu important al autorului îl constituie şi cultura bine asimilată. Nu numai că tânărul exeget ieşean se mişcă dezinvolt printre cărţi, şcoli şi curente moderncontemporane, dar el are şi un background de studii clasice pe care (cu excepţia Alexandrei Ciocârlie) nu-l prea văd reliefat în critica de astăzi.