La Humanitas, Oana Bârna a avut ambiţioasa iniţiativă de a-l propulsa pe Constantin Noica alături de Cioran şi Ţuţea în(spre) geniul formulei aforistice.
„Carte de înţelepciune“ conţine 582 de vorbe memorabile ale lui Noica, selectate din cele peste 1.400 de fragmente care compun „Jurnalul de idei“ al împătimitului hegelian înmormântat în curtea schitului de la Păltiniş. Am zis „ambiţioasa“ iniţiativă. Fiindcă, din păcate, Noica rămâne totuşi foarte departe, ca să nu zic antipodic, faţă de furibundele, cumplitele ori savuroasele biciuiri de idei, care sunt sentenţele cioraniene. Pe cât este de acasă Cioran în fragmentul esenţial, care arde iute, face totul scrum şi lasă aburul să plutească orbitor peste ochii uluiţi ai cititorului - pe atâta era de confortabil instalat Noica în desfăşurările logice ample, depliate cu acea răceală binefăcătoare, pedagogică, a profesorului. Alergic la tot ce ţine de ideea de sistem şi didactică, gândul lui Cioran e fascinat de combustia rapidă, de propoziţia şocantă, invariabil excesivă, acţionând numai la extreme. Cum să nu adore aforistica un om care definea filosofia drept „le passetemps d’une vipere élégiaque“? Noica, dimpotrivă, cultivă întinderile, mersul în trepte sau zigzagat prin şi printre idei, sisteme, culturi, plutirea pe deasupra eonilor. „Să vedem cum se plimbă Ideea peste secole“, spunea el aproape extatic, planând peste două, trei milenii în căutarea „sâmburelui lumii“.
Oricum, însă, nu-l citim pe Noica pentru (competiţia cu) Cioran, ci pentru el însuşi. Or, de bună seamă că e de aflat un profit reflexiv într-o carte a sincerităţii deopotrivă flagelatoare şi terapeutică.
Oamenii devin interesanţi, crede Noica, abia când le treci dincolo de mască. Să vezi nu ce sunt ei, ci să detectezi ideea în slujba căreia se află şi pe care o reprezintă. Ei bine, tocmai „de aceea au fost şi sunt atât de puţini oameni interesanţi în România. Îi vezi sclipitori, de-o inteligenţă cuceritoare, gata să facă saltul cel mare. Dar nu-l fac. Ceva îi reţine. Oamenii aceştia, de la care aşteptai orice, bat din aripi şi nu pot să zboare. Nu sunt decât individualităţi - adică înfundături“.
„Tragicul românesc nu e prin exploziune, e prin imploziune. De aceea nu se discerne, ca tragic“. „În România (sau în ţările româneşti) n-a existat şi n-a operat niciodată conceptul de libertate, ci doar acela de neatârnare. România nu a vrut decât atât: să nu atârne de nimeni - şi să nu atârne prea greu în istorie. Să fie în posibil, şi nu în real“. Cuminte, blând şi patern-resemnat, Noica nu spune în fond altceva decât adevărurile usturătoare ale tradiţiei Cioran-Patapievici în materie de românitate. Alături de iubire, destin, împlinire, bunul egoism, educaţie ş.a., înţelepciunea îmbibă irevocabil pagina lui Noica. „Primul lucru pe care trebuie să-l spui unui tânăr angajat în cultura umanistă este că abia pe la 40 de ani începe să-şi dea măsura. Pe urmă vei spune celui trecut de 40 de ani că abia la 60 de ani ar putea începe deceniul de aur al creatorului în acest plan. Iar celui de 60 trebuie să-i spui că e bine să se gândească, atunci când scrie, la cititorul care nu s-a născut încă“. „Ce-ţi cer oamenii e nespus mai puţin decât ce-ţi ceri tu. Ei nu vor decât să joci un rol. Tu vrei să scrii o piesă“ - parcă-i o replică din Shakespeare. Sau: „Omul începe de la înţelesul înfrângerii. Nu şi-a dorit-o, a făcut totul ca s-o evite, dar îi vede binefacerea, bogăţia, rodnicia în ceasul când cade“. Niciodată nu mi-a părut Noica mai aproape de figura Demiurgului din „Luceafărul“ eminescian, împărăţind peste „a chaosului văi“, pledând implacabil pentru condiţia hypereonică a învăţăcelului şi vibrând paideic: „Cere-mi cuvântul meu de-ntâi - să-ţi dau înţelepciune?“
Ştim bine continuarea: toţi răspundem afirmativ, dar aproape nimeni nu-i urmează calea. Vorba lui: rămânem în posibil, nu în real.
Recomandările noastre
