Sincer să fiu, până acum numele lui Aurel Leon nu însemna nimic altceva în cunoştinţele mele decât o semnătură oarecare din revista ieşeană "Cronica", în anii '70-'80 ai veacului trecut.
Pus acum în faţa masivului tom (peste 800 pag.) de evocări - „Umbre“ - apărut la Editura Pisica Neagră (sic) din Iaşi, cucerit fiind de şăgălnicia picantă, bonomia înţelegătoare, sagacitatea şi ludicul epicureu al autorului, m-am avântat spre dicţionar ca să văd ce şi cum.
Aurel Leon (1911-1996) a făcut studii (neterminate) de drept (1934-1937) şi actorie (la clasa Agathei Bârsescu), a făcut gazetărie cât cuprinde (între altele, la „Opinia“, 1935-1939, „Prutul“, 1939-1944, la „Drapelul“ şi „România liberă“, din anii 1945- 1950, şi în fine la „Cronica“, din 1966 până la pensionare), a publicat schiţe, povestiri, romane (inclusiv maculatură de propagandă socialistă, precum „Din pridvor“, 1962), dar opera lui cea mai însemnată sunt cele şase volume de tandru paseism intitulate „Umbre“, tipărite între 1970-1991 şi reunite în cartea de faţă.
Tot ce ştim că făcea farmecul boemei ieşene - muzele de la Bolta Rece, chefuri îndelungate, epigramism strălucitor, duioşii, melancolii, reverii, aleanul Copoului, vinişor dulce, iatacuri, cafenele, dueluri verbale de calamburgii împătimiţi, cearcănele moştenirii eminesciene, blazonul copleşitor al „Junimii“ şi al omnipotentei masonerii sadoveniene, verva lui Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Topârceanu şi iubirile Otiliei Cazimir, Chiriţa lui Miluţă Gheorghiu, hedonismul lui Ştefan Ciubotăraşu, socialismul, gherismul, xenofilia şi sămănătorismul, cercul „Vieţii Româneşti“, istorii de barou, de scenă, cerdac şi iatac - defilează cu şarm de-a lungul celor peste două sute de nume şi întâmplări - cu români, aromâni, armeni, evrei, greci, ţigani şi încă alţii - evocate aici. O trupă de actori ambulanţi, care mergeau prin 1881 de la Bârlad către Vaslui, sunt atacaţi în pădure de banda tâlharului Stoica. Înduioşat de sărăcia lor, Stoica îi ospătează şi-i pune să joace „Noaptea furtunoasă“. Şi uite-aşa s-a veselit Caragiale, decretându-se „singurul autor român jucat în codrii Vasluiului“. Un Ibrăileanu muncit de îndoieli în timpul argumentaţiei didactice („Dar dacă mă înşel ? Poate că ar fi mai just aşa...“) şi care cică n-ar fi dat-o pe „Adela“ la tipar dacă n-ar fi fost insistenţele lui Mihail Sevastos şi T.T.-Branişte. Un Panait Istrati bolnav, nervos şi hachiţos, răstindu-se la un ziarist american: „află că eu nu iubesc ţara dumitale cu linii drepte şi suflete uscate. De altfel, nici Europa nu mi-e dragă: o putoare cu şerpi în sân“ (de URSS, însă, nimic). Topârceanu, vânător redutabil, era prea nervos totuşi pentru a-şi nimeri de regulă ţintele, în schimb făcuse judo la tinereţe, lucra cu bumerangul şi luase lecţii de box la Bucureşti cu un campion care-l „umpluse de experienţă şi de sânge“. Cabinetul guvernatorului Băncii Naţionale mirosind intens a... ţuică, damful ameţitor provenind chiar dinspre seiful gazdei - Tiberiu Moşoiu. Adolescentul Cezar Petrescu, „student la drept şi ziarist sărac descendent dintr-o familie bogată“ şi dragostea lui pentru „fata din Tătăraşi pe care a scos-o din fabrică şi s-a căsătorit cu ea, fugind la Bucureşti, ei doi cu o saltea furată de acasă“. Al.O. Teodoreanu, cirotic la Karlsbad, surfilându-şi epitaful: „Aici zace Păstorel/ suflet bun şi spirit fin./ Dacă treceţi pe la el,/ nu-l treziţi, că cere vin !“. Vasile Conta, care n-o suferea pe Veronica Micle. Hariclea Darclée la 70 de ani şi cura ei anuală de struguri la Cotnari. („Ce poate fi mai bun decât un pahar de Cotnari? este întrebat Ciubotăraşu. „Sticla întreagă“, răspunde iute dumnealui.) Grigore Moisil către o studentă apelpisită: „Domnişoară, cu cât coafura urcă şi decolteul coboară, capul cade mai uşor“. Sau istoria de-un haz nebun cu cacealmaua lui Birlic de la Burdujeni, care a umplut sala de teatru anunţând că toată marea trupă a Naţionalului va juca „Scrisoarea pierdută“, pe scenă, în fapt, apărând doar el cu un scamator de bâlci. Ce faci, nene?, a urlat sala. Păi, ce să fac: joc şi eu de unul singur, până s-o găsi scrisoarea pierdută! În sfârşit, un Păstorel de geniu: „Viaţa-i scurtă. S-o facem lată!“.
