În cele mai recente pagini de critică literară (apărute luna trecută) despre poezia şi proza lui Vasile Voiculescu („Iluziile literaturii române“, de Eugen Negrici, p.101 ş.u.), autorul lui „Zahei orbul“ nu iese prea bine.
Cele 90 de shakespeariene „sonete închipuite“ sunt „searbede, neostenit declarative, pe alocuri de-a dreptul banale“ şi „nu spun astăzi mai nimic cititorului“. „Procedee stilistice infantile, nule sub raportul eficacităţii estetice“, tradiţionalism doctrinar gândirist, „angelomorfizare, aluzii mitologice şi alegorii savante“. Deşi li se acceptă existenţa unor „splendide insule de proză“, „povestirile sunt de o simplitate crispantă, nu cultivă cu dibăcie misterul“ ş.a.m.d.
La limită poate că, esteticeşte, lucrurile chiar aşa stau. Însă destinul lui Vasile Voiculescu rămâne să fie descoperit cu înfiorare de noile generaţii ca înălţătoare pildă morală în cuprinsul literar valah, unic martiriu pentru credinţă în spaţiul nostru artistic şi înfiorător exemplu pentru bestialitatea represiunii comuniste de acum jumătate de veac.
Cartea lui Marius Oprea „Adevărata călătorie a lui Zahei. V. Voiculescu şi taina Rugului aprins“, apărută la Humanitas cu prefaţa lui Andrei Pleşu, sintetizează empatic, eficient şi emoţionant atât fenomenul spiritual şi implicit politic al grupării de la Mănăstirea Antim, cât şi împletirea lui cu biografia lui Voiculescu, omul care, în 1958, la 73 de ani, cântărind 57 kg la 1,65 m, cu o carieră medicală şi literară fără pată, văduv, cu cinci copii, este arestat fără vină, interogat umilitor, târât în tribunale ca ultimul borfaş, condamnat la cinci ani şi întemniţat la Aiud până în 1962, de unde iese prăbuşit de tuberculoză spre a muri după un an. Practic, în stare de epavă, s-a lăsat să moară de inaniţie, lovitura de graţie fiindu-i dată de dispariţia bibliotecii, cele şase mii de volume în care-şi întrupase esenţa vieţii, alături de legendarul altruism al doctorului de plasă care fusese. Numai atâta ceruse la proces: să i se ia totul - cariera, libertatea, familia, avutul - dar să i se cruţe cărţile. Fireşte că n-a fost aşa, de vreme ce poetul declarase că, „în RPR, nu e adevărată libertate, iar eu nu pot scrie astăzi pentru regim şi nu voi scrie niciodată“, pentru ca ultimele-i cuvinte adresate de pe patul de moarte fiului său Ionică să fie tocmai: „M-au omorât. Nu le dau nimic! Ai grijă, că sunt mai perverşi decât crezi!...“.
Sigur, astfel de destine am avut cu zecile de mii de-a lungul acelor ani, dar ce-i sporeşte lui Voiculescu tragicul nimb de martir este, pe de o parte, natura umană de-o puritate aproape serafică, antinomică faţă de tot ce însemna activism politic în alte tipare decât cele ale românismului şi ortodoxiei, iar de cealaltă parte, totala nevinovăţie faţă de verdictul „uneltire contra ordinii sociale prin agitaţie publică“.
Marius Oprea („nu doar un cercetător pasionat, necruţător şi versat, o conştiinţă vie, febrilă“, dar şi „un bun portretist, un povestitor abil“, după cum îl caracterizează Andrei Pleşu) reface încet şi atent traseul grupării „Rugul aprins“, o mână de creştini atraşi de isihasm şi de magnetismul călugărului Ivan Culighin (duhovnicul mitropolitului Nicolae al Kievului), adăpostit de Patriarhul Nicodim la Cernica în toamna lui 1943. Din 1946 în 1948, la Mănăstirea Antim, în jurul „Rugului aprins“ de „Ioan Străinul“ (asociaţie înregistrată, de altfel, oficial, la Tribunalul Ilfov) se adunau întru meditaţie, rugăciunea inimii şi cuminecare inofensivă oameni de calibre şi cu motivaţii diferite, de la Sandu Tudor şi Antonie Plămădeală, la Andrei Scrima, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae, Roman Braga, Alexandru Mironescu, Adrian Făgeţeanu ş.a., unii cu nete simpatii legionare, care aveau să slujească perfect de pretext peste zece ani, când s-au declanşat arestările în lanţ. Dat fiind că V. Voiculescu a participat în intervalul 1954- 1958 la câteva întruniri de artă şi credinţă ale fostului grup (acasă la Alexandru Mironescu) a intrat între fălcile Sistemului nu doar cu manuscrisele confiscate, ci cu întreaga-i făptură.
Din mulţimea detaliilor captivante şi întristătoare deopotrivă, am extras două: faptul că omul care a consiliat Securitatea făcând referate despre natura mistică a poemelor arestatului se numea Radu Boureanu şi că, solicitaţi prieteneşte, ca vechi confraţi de breaslă, să depună mărturie în favoarea împricinatului, Arghezi, Sadoveanu, Beniuc şi Zaharia Stancu au refuzat graţios, mieros, aţos ori greţos, după fiinţă.
Recomandările noastre
