Încet, încet, uite că totuşi s-a format o mică bibliotecă a comunismului românesc.
Dacă lucrurile ar fi continuat la fel de stupefiant ca până spre jumătatea anilor ’90, când aproape toate forţele erau îndreptate către analiza carlismului şi legionarismului, a liberalismului, junimismului şi ţărănismului, Ceauşescu fiind văzut mai degrabă ca urmaş al gardismului decât al bolşevismului asiatic, n-am mai fi avut astăzi aceste sute de analize, mărturii, statistici şi culegeri arhivistice despre cominternism, Aiud, Sighet, Pătrăşcanu şi Foriş, despre pactul Ana Pauker-Pătraşcu, Pantiuşa, Canal, Nicolschi şi Piteştiul ş.a.m.d.
Alături de seriile editoriale dedicate istoriei comunismului (Humanitas a fost şi aici cap de pod), au apărut mai multe organizaţii, instituţii şi institute dedicate fenomenului, s-a închegat Memorialul de la Sighet, s-a cultivat cu folos culegerea de istorii orale în paralel cu lucrările ştiinţifice, volumele colective, antologiile documentare etc. Astfel încât astăzi, când Lavinia Betea îşi reeditează într-un singur volum la Editura Compania („Partea lor de adevăr“) cărţile de convorbiri cu Alexandru Bârlădeanu, Ion Gheorghe Maurer şi Corneliu Mănescu, iniţial publicate în 1995, 1997, respectiv 2001, nimeni nu mai are de ce să fie surprins de secretele murdare din subteranele scotocite, de urâciunile duhnitoare scoase la lumină, ca şi de partizanatul inevitabil, nostalgiile, pledoariile şi presupunerile (uneori deocheate) ale intervievaţilor.
Inclusiv de incredibila conştiinţă a nevinovăţiei, cu care-şi etalează amintirile. Suntem, ce-i drept, deja obişnuiţi cu cohorta de orori practicate cu cinică naturaleţe, istoria comunismului nefiind decât un şir nesfârşit de conspiraţii sulfuroase şi sângeroase, de facţiuni, asasinate, epurări autodemolatoare, denunţuri în lanţ, procese trucate, execuţii sumare, genociduri, sexualitate debordantă, sadism şi mercantilism. În plus, la noi, după cum o arată şi cartea de faţă, mai există două „metafore obsedante“: lupta pentru legitimarea inexistentă iniţial, împreună cu nemuritorul conflict care a caracterizat setea de putere dinăuntrul sistemului între alogenie şi autohtonie, adică între „linia naţională“ şi strategiile internaţionalismului „proletar“.
Ambele bogat subminate de eternele acuzaţii reciproce de colaborare cu Siguranţa sau, după caz, cu NKVD-ul. Dacă le adăugăm dilema desovietizării (începută de Dej şi doar preluată de Ceauşescu), corelarea antisemitismului stalinist de după 1947-1948 cu detronarea Anei Pauker, cazul Pătrăşcanu, multele sertare ale biografiei lui Emil Bodnăraş, boieria de partid de tip Maurer, ambiguitatea comportamentului politic al lui Miron Constantinescu şi, în general, faptul că Dej iese mult mai bine decât Ceauşescu din majoritatea mărturiilor - avem esenţa volumului. Un volum pe care, desigur, specialiştii au, fie în detalii, fie în ansamblu, a-l corobora cu celelalte texte şi contexte, dar din care noi, muritorii de rând, avem a ne înfrupta din plin. Colonelul Ioan Şolţuţiu, anchetatorul-şef al lotului Pătrăşcanu, care „a cumpărat la preţuri de nimic tot ce era mai valoros din avuţia“ familiei condamnatului, inclusiv statuetele de Tanagra, luate la un leu bucata ca... „figurine jucării copil“.
Diurna foarte generoasă, în franci elveţieni, oferită de Tătărescu echipei de la conferinţa de pace de la Paris („din această diurnă am trăit ani de zile, mărturiseşte Al. Bârlădeanu). În 1936, „acuzatorul lui Gogu Rădulescu şi Ilie Constantinovski a fost Miron Constantinescu“. (Pe Gogu, Bârlădeanu îl vedea „amestec de ţigan cu o rusoaică, tatăl lui a fost lăutar“, iar el „s-a însurat cu o evreică, ceea ce i-a atras simpatiile multor intelectuali evrei“). Un Gheorghiu Dej „căzut pentru un timp în dizgraţia sovieticilor“, adică din aprilie 1954 în octombrie 1955, „bănuit că a ajutat familia lui Malaxa să scape peste hotare“ în primăvara lui 1948. Reacţia memorabilă a lui Maurer când e întrebat de valurile deportaţilor bănăţeni în Bărăgan: „Mi s-a părut ceva mai bine decât a fi trimişi în închisoare“. În fine, tot Maurer despre căsătorie: „O femeie, când se mărită, o face în general ca să-ncalece pe un măgar şi să meargă cu el înainte“. Aşa şi cu Elena Ceauşescu: „A-ncălecat pe măgar, iar dobitocul a tot mers până-a ajuns unde-am văzut...“
Recomandările noastre
