Surprinzător şi captivant experiment la Humanitas: Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu şi Ioana Pârvulescu se reunesc precum jazz man-ii într-o jam session şi ne oferă cinci proze construite pe tema iubirii fulgerătoare.
„Coup de foudre“, cum ar ofta nostalgic sexagenarii. „Love at first sight (my ass)“, ar exclama casant adolescenţii de acum, crescuţi buruienos în sarcasm şi dizarmonie.
Cinci proze rafinate, desăvârşite stilistic, pline de nobleţe, ambiguităţi poetice şi ludic deopotrivă, legate de ideea iubirii ca (auto)revelaţie, iniţiere, trăire extatică, resemnare sau agonie. Ordonate precum capitolele de roman, cele cinci ipostaze ale fulgerării acoperă o viaţă de om, de la frenezia teen ager-ului la suprema amăgire a septuagenarului.
La un capăt, puştanul de 14 ani din povestea lui Gabriel Liiceanu, invadat de elanuri cavaleresc-metafizice, dorindu-şi împlinirea erotică în moarte (depăşirea Limitei) şi plănuind febril o sinucidere olfactivă în doi, prin inhalarea miresmelor revărsate divin-letal de zeci de crini.
La celălalt picior al podului, Ioana Pârvulescu toarnă în tipare narative dulcile chinuri senzual-crepusculare ale bătrânului Cioran, cel îndrăgostit de nărăvaşa Friedgard Thoma din Köln, paradoxala cădere în... raiul sfâşierilor, prin care Pantocratorul crud, fanatic şi fără măsură din fiinţa cioraniană şi-a ispăşit o viaţă de ezitări între istorie şi utopie.
Iar la mijloc, două fete şi jumătate. Studenta Adrianei Bittel, arhistudioasa cu psihologie labirintică, atrasă de lumea excentrică a boemei artistice din underground-ul bucureştean, trăind aburos, livresc şi cast, cu trista graţie a irecuperabilului, o iubire fulgerătoare, îmbibată de virtuţi paideice.
Ei îi urmează tânăra asistentă medicală, de un serafism amuţitor, din proza de magic realism a Anei Blandiana, imagine a dăruirii spontane, totale şi necondiţionate. Ea se îndrăgosteşte pustiitor şi definitiv de angelicul narator venit într-o scurtă permisie pe pământ, parcă anume spre a-i demonstra sacrului cât de mult palpită camuflat în lumea profană.
Cât despre jumătatea feminină de care spuneam, ea este sirena din „jocul de-a vacanţa“ care este povestirea lui Nicolae Manolescu, unde atmosfera estivală, colocvială, de inteligentă frivolitate şi plezirism ludic exersat la câţiva paşi de plajă (parcă ruptă din teatralitatea lui Mihail Sebastian) e fulgerată de apariţia misterioasei naiade, care provoacă o scenă de senzualism răvăşitor pentru toată lumea (precum Străinul din piesele ibseniene) şi un final de-o sadică ambiguitate.
Un volum de sirotat cu alint, nicidecum de sorbit cu nesaţ dintr-o suflare. Cititori împătimiţi şi ultracunoscători în materie, cei cinci practică un dozaj perfect al efectelor, calofilia uşor indiferentă la anecdotic şi intarsiile culturale cizelate până la limita intertextualităţii. Dar mai ales amestecul suav-ataşant de combustie devoratoare, revelaţie spirituală şi regenerare afectivă, care dă măsura iubirii ca eros şi agapé.
Sugestia inorogului din visul adolescentin al eroului lui Gabriel Liiceanu („habar n-aveau că zilele lor în preajma mea sunt numărate, aveam să mă despart de ei întins pe un pat de crini, cu capul în poala celei mai frumoase fete din lume“), „şlefuirea Gemei“ prin contactul cu energiile nietzscheene („Dacă priveşti multă vreme într-o prăpastie, prăpastia priveşte la rându-i în adâncul tău“) din povestirea Adrianei Bittel, mila devastatoare a îngerului din paginile Anei Blandiana, cu plânsul său de neputinţă în faţa lumii noastre „ce se dovedeşte mereu de nealinat“, transa bietului inginer cu şocante impulsuri adulterine pus de Nicolae Manolescu să ilustreze „breşa-n real“ a fantasticului revitalizant („nu mai e lighioana excitată şi caraghioasă, e un taur solid...“), ce consună cu episodul întineririi cioraniene din povestea Ioanei Pârvulescu („sângele îşi făcea de cap şi inima o luase razna“) - sunt tot atâtea însemne ale Fulgerului iubitor care ne arde măcar o dată în viaţă fiinţa numai pentru a-i reda, fie şi vremelnic, sfânta măsură a începuturilor.
