In Muntii Apuseni exista localitati unde "supravietuitorii" se numara pe degete.

La inceputul celei de-a doua conflagratii mondiale, cineva a scris pe o pancarta, la intrarea in satul de bastina: „Pana aici a fost razboi; de aici incepe Cerul Bacainti”. Afirmatia s-a dovedit doar partial adevarata. In scurta vreme, armata rusa avea sa ajunga si in acest sat situat pe malul Muresului, la 30 de kilometri departare de Alba-Iulia.

Atunci cand proviziile de la campie s-au terminat, soldatii rosii aveau sa urce mai sus, in satele pierdute din Muntii Apuseni. Acel episod a fost inceputul unei drame. Peste cateva decenii, o comunitate aparte - mocanii - isi vor parasi casele, coborand spre campie, ademeniti de industrializare, locuri de munca si o viata mai putin aspra.

Fara curent electric

Dintr-un sat care numara sute de suflete, astazi, in Bulbuc mai traiesc cinci familii, in Viezuri - doua, iar la Valea Mare - patru. La numai o jumatate de ora de mers pe jos, la Racatau, putinii mocani ramasi mai orbecaie pe firul istoriei. In sat nu a existat niciodata curent electric.

In satul Bulbuc, casele masive din caramida si lemn, prunii batrani, biserica si tapsanul batatorit - unde odinioara feciori si fete cuprinsi de ritualul dansului, in chiote dadeau semnalul unor vieti noi - au ramas si astazi neschimbate. Si parasite. Sunt simbolurile palpabile ale vietii chinuite pe care mocanii au dus-o in acest pamant neprimitor vreme de sute de ani.

Amintiri dintr-un car cu boi

Potrivit „Dictionarului explicativ al limbii romane”, mocan inseamna locuitor roman din regiunile muntoase in special ale Transilvaniei. Legenda spune ca au aparut pe crestele Apusenilor si in vaile prin care-si manau boii uriasi sau oile de la inceputul lumii. Viata le-a fost mereu un chin, pamantul neroditor. Multa vreme, tamaduitorul satelor a fost preotul si aproape deloc felcerul. Fetele se maritau foarte tinere, pe cand abia implineau 15 ani.

Ceremonialul iubirii era simplu  in Bulbuc. Tinerii se cunosteau la hora de duminica dupa-amiaza, se placeau, apoi, in numai cateva saptamani, cel mult luni, faceau nunta. Rar, se mai vedeau si casatorii din interes. Mai ales atunci cand parintii decideau sa-si uneasca nu doar copiii, ci si averile. Inainte de buchii, copiii trebuiau sa invete tainele muntilor... potecile si scurtaturile nebatatorite de pasul omului. O lectie necesara pentru ziua in care vor fi nevoiti sa strabata pe jos, prin nameti sau ploi reci de toamna, zeci de kilometri pentru a ajunge la o scoala din alta localitate. 

„La topirea zapezii, noroiul era atat de mare incat intrau boii pana la genunchi si carul pana la osie. Tatal meu era nevoit sa coboare la Sibot, la moara, pentru a macina grau. Ne hraneam cu laptele, branza si painea pe care mama o cocea in casa. Drumul de intoarcere era atat de rau incat doi boi nu puteau urni carul din noroi. Luam sacii in spate si ii caram pana unde se facea drumul mai bun. Boii abia puteau scoate carul gol din namol. Dupa asta, batranu’ punea sacii in caruta si ne continuam drumul. Unde drumul se facea din nou greu, o luam de la capat carand sacii in spate”, ne lamureste Mara Viorel, un mocan ajuns la varsta de 82 de ani. Amintirile sale sunt legate de intamplarile petrecute in urma cu numai sapte decenii.

Industrializarea  i-a impins spre campie

Dupa trecerea Armatei Rosii „eliberatoare” si schimbarea regimului politic din Romania, mocanii aveau sa se aseze sub o alta stea. In anii ‘70, au inceput sa paraseasca, pe rand, satele din munti. Au lasat in urma locurile unde isi ingropasera parintii si prinsesera cativa din anii tineretii pentru a se refugia la campie. Aici puteau gasi mai usor locuri de munca, aveau lumina electrica, iar pamantul era roditor.

Mocanii si-au lasat in urma casele, grajdurile, pamanturile si au coborat in satele imprastiate pe cursul Muresului. Cand a inceput migratia masiva spre campie, drumurile erau desfundate, abrupte, aproape impracticabile. Mocanii au fost nevoiti sa plece doar cu animale din batatura, cu intreaga avere inghesuita intr-un car tras de boi.

In campie au luat viata de la capat. Au cumparat oi si-au inaltat case noi si frumoase. Curand, gospodariile lor au devenit pline de vite si oi. S-au amestecat cu oamenii de la ses, le-au asimilat obiceiurile si datinile. Cu greu le-ai mai ghici obarsia. Numai din vorba lor masurata si lipsita de prisosuri mai razbate ceva din linistea muntelui si a animalelor de a caror soarta - timp de veacuri - a depins viata lor. 

Amintiri

„Cine se opunea era impuscat”

In vremea razboaielor, majoritatea barbatilor din Bulbuc au plecat pe front. Multi dintre ei nu s-au mai intors niciodata. Si-au lasat oasele sa putrezeasca la Odesa, Stalingrad, la Cotul Donului si cine mai stie pe unde. Unii s-au intors fara o mana sau un picior. Altii au aparut in sat dupa ce ani de zile familia nu mai avusese niciun semn de la ei. Le faceau parastase la intervale regulate de timp. Si intr-o zi care nu prevestea nimic, unul s-a intors, s-a asezat lin pe prisma casei, asemeni unui calator obosit, si-a privit nevasta si a izbucnit in plans.

Napasta rosie

Mara Viorel a parasit Bulbucul acum aproape 40 de ani. Doar amintirile i-au ramas proaspat intiparite in minte: „Cele mai mari nenorociri le-am indurat de la rusi. Dupa ce Romania a intors armele impotriva nemtilor, cete razlete de rusi, unii poate dezertori, au inceput sa apara pe aici. Se tineau numai de faradelegi. Daca vedeau un cal mai bun ti-l luau, pe femei le violau. Furau animalele din ograda. Beau pana se saturau, pana cadeau din picioare, urlau ca apucatii. Dar nu se multumeau cu atat. Impuscau butoaiele cu tuica ramase, omorau celelalte animale din batatura sau de la stana. Cine indraznea sa se opuna era impuscat pe loc.”

Un om pe drumul lui

Colectivizarea i-a ocolit pe mocani. Nu si mania comunista. Unii au fost etichetati drept chiaburi. Au fost batuti si aruncati in inchisori: „Intr-o sara, tata o fost chemat la sfat, in sat la Blandiana, de catre un secretar de partid. I-a spus ca ar avea ceva probleme de rezolvat. Cand o ajuns acolo l-o pus sa smulga iarba de prin curte, spunandu-i ca e anticomunist. El o refuzat, si atunci l-or batut pana la sange. Apoi, or pus pe unu sa-i smulga mustata”, povesteste Mara Viorel. 

Batranul s-a oprit din povestire. Am inteles ca vizita noastra a ajuns la final si trebuie sa plecam. De departe, am mai intors o data capul si l-am privit cum o apuca cu pas masurat peste rau, spre campie. Atunci am inteles ce-i uneste pe toti acesti oameni ai muntelui si de ce samanta lor nu va pieri niciodata. Am stiut ca, oriunde i-ar duce soarta, oamenii acestia se afla mereu pe un drum si ca acest drum are deschideri infinite. Acelasi drum, care in vremuri mai potrivnice, si-a facut loc printre stanci si i-a asezat in inima muntilor.

Prezent

Doar cinci familii ramase in sat

Daca urci pe Piatra Tomii, o stanca inalta de vreo 30 de metri aruncata de vremuri la intrarea in Bulbuc, lunca Muresului ti se intinde drept in fata. Daca intorci privirea, vei vedea casele inalte, masive ale satului.

Este un sat risipit, cu gospodarii despartite de faneturi si pasuni. In cimitir odihnesc putini mocani. Majoritatea au preferat sa fie ingropati aproape de casa, in gradini sau livezi. De sus, satul pare incremenit. Nu se vede picior de om. O data pe luna, de la Ceru Bacainti vine un preot sa oficieze o slujba. In sat nu exista politie, nici dispensar sau medic veterinar.

Anul acesta, inca o familie din cele cinci ramase in Bulbuc va cobori la ses. Urmasii mocanilor - cei care si-au facut un rost la campie - ingrijesc de casele ramase in munte.

Nu le-au daramat, nu le-au luat o caramida. Dimpotriva, le-au mai construit o camera, au mai inaltat un hambar. Toamna, pentru cateva zile, cand vine vremea culesului prunelor si al corcoduselor, satul se insufleteste. Mocanii urca spre casele lor de munte. E vremea tuicii si a cositului, fructele amare ale acestui tinut salbatic.