Sensul experienței umane se află sub un mare semn al întrebării. Fapte istorice colosale, precum și evenimente din prezent ilustrează periodic aplecarea omului spre rău și capacitatea sa de a ignora apariția repetitivă a acestuia. La aproximativ 55 de ani de la Revoluția Culturală din China și 88 de ani de la decapitarea intelectuală a Germaniei, aflăm că mii de cărți, printre care Tintin şi Astérix, au fost eliminate din bibliotecile școlare din Canada, iar unele chiar arse.

Citesc știrea care mi-a fost redirecționată și recunosc că sunt uimită să aflu că dacă n-ar fi fost pandemia de coronavirus, demersul ar fi fost îmbrățișat și de alte instituții din Canada. Substituirea naturii umane cu tirania adunată în urma unor vremuri consolidate prin minciună, răutate și violență ar putea să nu mai aibă, în prezent, nicio semnificație. Cărți unicat, scrieri caligrafice și picturi colecționate de intelectuali, arse sau făcute bucăți, străjuiesc văile uitării.

În timpul Revoluției Culturale din China, catastrofa a cuprins relicve culturale, așezări istorice și cărți antice. Cu alte cuvinte, lucruri tangibile, însă demersurile comuniștilor ascund și alte aspecte - metamorfozarea concepției tradiţionale despre viaţă şi lume. În proces, ajung victime viețile oamenilor, incluzând acţiunile, gândurile şi stilul lor de viaţă. Partidul Comunist a privit manifestările culturale drept superficiale şi lipsite de semnificaţie, transformând esența într-o faţadă. În timp ce păstrează aparenţa tradiţiei, Partidul o înlocuieşte cu cultura politică, înşelând comunitatea cu aspecte referitoare la „continuarea şi dezvoltarea” culturii tradiţionale chineze.

Anterior, în Piața Babel din Berlin, pe 10 mai 1933, în fața uneia dintre cele mai prestigioase facultăți germane, au fost arse 20.000 de cărți. Lucrări ale lui Sigmund Freud, Heinrich Mann, Karl Marx, Kurt Tucholsky, printre ale altora, s-au transformat în cenușă. Ministrul Educației de la acea vreme, Joseph Goebbels, a spus că „secolul intelectualismului evreiesc împins la extrem este revolut și revoluția a redeschis calea ființei germane”.

Declarația oficialului pare să semene foarte mult cu unele dintre aparentele motive aflate în spatele arderii benzilor desenate ale lui Hergé („Tintin în America”, „Templul soarelui”), benzilor cu Lucky Luke, „Astérix şi indienii” sau ale romanelor şi enciclopediilor ce au legătură cu autohtonii. „Este vorba despre un gest de reconciliere cu Primele Naţiuni şi un gest de deschidere faţă de celelalte comunităţi prezente în şcoala şi societatea noastră”, a justificat o purtătoare de cuvânt a unui Consiliului şcolar canadian. Oficialii promit să îngroape „cenușa rasismului, discriminării și stereotipurilor”, în speranța că tinerii vor crește într-o țară în care „toți pot trăi în prosperitate și securitate”. Benzile desenate și cărțile arse zugrăvesc, în opinia oficialilor din Canada, primele popoare ca „leneşe, beţive, stupide…” sau prezintă „informaţii eronate”, „o prezentare negativă şi o reprezentare greşită a autohtonilor în desene”. Alte lucrări sunt acuzate şi de „acaparare culturală”.

Solicitat să comenteze situația în cauză, filosoful Normand Baillargeon, specializat în educație, spune că „a venit momentul să regândim ce se predă privitor la istoria autohtonă”, dar să arzi cărţi este ceva „extrem de tulburător, aminteşte evenimente din istorie” deloc plăcute.

Seria Astérix şi Obelix, una dintre cele eliminate din școlile canadiene, prezintă aventurile unui războinic gal din anul 50 î.H. care primeşte o poţiune magică şi dobândeşte superputeri. Alături de prietenul său Obelix, el menţine satul – ultimul care nu s-a predat Imperiului roman – în siguranţă. Povestea li se adresează unor copii, iar eroii luptă totuși pentru niște cauze nobile astfel încât relatările aproape că ajung să egaleze - în ciuda diferențelor istorice - bunătatea din romanul „Cuore” al lui Edmondo De Amicis. Adevărata problemă nu pare a fi a tinerilor care, copii fiind, poate credeau în Moș Crăciun sau Motanul și Vulpoiul lui Collodi, ci a autorităților a căror șarlatanie mai puțin fantastică, de această dată, ascunde interese politice și meschine de distrugere a unei societăți și a viitorului unor oameni.

De altfel, pentru a înțelege mersul unor lucruri, de multe ori este nevoie de povești, în special în cazul copiilor, pentru care astfel de opere reprezintă o modalitate de cunoaștere. Acel lucru pe care trebuie să îl înțeleagă nu li se poate spune uneori decât sub formă de poveste. Interesant este, de exemplu, cum părintele geometriei, Euclid, nu a definit niciodată un unghi drept ca fiind unul de nouăzeci de grade. Cum explică matematicianul, în realitate, întregul concept? Sub formă de poveste. „Când o dreaptă, înălțată pe o altă dreaptă, creează două unghiuri alăturate egale între ele, spunem că fiecare dintre acele unghiuri este un unghi drept, iar dreapta înălțată se numește perpendiculară pe cea pe care este înălțată.” Toată lumea știe, astfel, ce înseamnă un unghi drept, fără a deține noțiunea gradelor.

Cât despre rasism, scriitorul italian Umberto Eco a lansat, în anul 2010, o întrebare relevantă pentru astfel de situații: „Trebuie să nu mai invităm la congresele de filosofie niciun filosof chinez pentru faptul că guvernul de la Beijing cenzurează Google?”. Și tot el a oferit răspunsul: „Nu e adevărat că toți românii sunt violatori, că toți preoții sunt pedofili și că toți cercetătorii lui Heidegger sunt naziști. Și deci nicio poziție politică, niciun dezacord față de un guvern nu trebuie să implice un întreg popor și o întreagă cultură. Și acest lucru este valabil în mod special în republica cunoașterii, unde solidaritatea dintre cercetătorii, artiștii și scriitorii din toată lumea a reprezentat întotdeauna modul de a apăra, dincolo de orice graniță, drepturile omului”.

Lumea distopică - realitatea posibilă, caracterizată prin supunere, adversitate, prin lipsa idealurilor, prin absenţa iubirii și anihilarea esenţei umane - prezentată în cartea „Fahrenheit 451” a lui Ray Bradbury pare că se pliază incredibil cu realitatea actuală. Guvernul țării din opera scriitorului american este de părere că scrierile „te împiedică să fii fericit”. Protagonistul acțiunilor, Montag, aparţine unei brigăzi speciale de pompieri care trebuie să-i urmărească pe toţi cei care păstrează cărţi, să le confişte aceste obiecte dăunătoare şi să le dea foc. După întâlnirea cu Clarisse, o tânără cu alte aspirații, Montag începe să-și pună întrebări și dezvoltă o pasiune neașteptată pentru cărți, demascată chiar de soția sa. În cele din urmă, pentru a scăpa de autorităţi şi de pedeapsă, Montag fuge în afara oraşului, într-un loc unde erau exilaţi „iubitorii de cărţi”, „intelectualii nomazi”, unii dintre aceştia reuşind să memoreze cărţi întregi pentru a le putea transmite generaţiilor tinere, care - poate - vor reclădi o lume nouă, mai bună.

Invocând sloganul „fericire pentru toți”, autoritățile din ziua de azi își distrug popoarele și ard cărțile pentru a nu trezi cumva sufletele și mințile oamenilor, pentru a-i împiedica să aibă emoții, să gândească, lucruri ce nu sunt dorite într-o societate care trebuie ținută sub control. Trăim deja într-o lume în care evoluția tehnologiei digitale nu mai corespunde cu principiile umane, iar prin eliminarea accesului la cultură, societatea nu va atinge seninătatea și nici pacea.

Mai există emoții sau este incultura promovată la scară largă alături de analfabetiștii funcționali? Ceea ce am fi numit, ieri, ficțiunea lui Ray Bradbury întruchipează, oare, realitatea prezentă? Romanul „Fahrenheit 451” ne îndeamnă, cu siguranță, să medităm la toate aceste aspecte. Voi încheia cu un fragment din celebra operă: „Trebuie să înţelegi că civilizaţia noastră este atît de vastă, încît nu putem stîrni şi supăra minorităţile. Ce dorim, în primul rînd, în această ţară? Oamenii vor să fie fericiţi, adevărat? Nu asta ai auzit o viaţă întreagă? Toată lumea spune că vrea să fie fericită. Şi nu-i aşa? Nu le dăm în permanenţă o ocupaţie, nu le oferim distracţii? Doar pentru asta trăim, nu? Pentru plăcere, pentru excitarea simţurilor? Trebuie să recunoşti - cultura noastră le oferă din plin aceste lucruri.

Oamenilor de culoare nu le place Micul negru Sambo. Arde-o. Albii nu înghit Coliba unchiului Tom. Arde-o. Cineva a scris o carte despre tutun şi cancerul la plămîni? Arde cartea. Seninătate, Montag. Tihnă, Montag. Scoate neliniştea din casă. Sau, şi mai bine, arunc-o la crematoriu. (...) Uită-i. Arde tot, arde orice. Focul e strălucitor şi curat.”