Hopa, ia uite că lucrurile se mișcă! Poarta se dă la o parte și sunt invitat. Spre edificiul cu pricina. Cu toată viteza înainte!

Piramida ”lui Bolojan”

Un funcționar îmi arată pe unde s-o iau. Culoarele sunt cuprinse de furnicarul grijilor zilnice. Trec pe lângă un panou pe care scrie ”Piramidă”.

– Aveți o piramidă aici?

Întreb și eu, dacă tot mi-a ieșit în cale.

– Da, îmi răspunde omul, surâzând.

Aud mai târziu expresia ”piramida lui Bolojan”. Acesta fiind primarul Oradei. E în fapt o încăpere vastă în care sunt mai multe ghișee unde localnicii își rezolvă toate problemele administrative.

– Au fost adunate într-un singur loc, să nu mai alerge oamenii prin alte părți, se simte dator însoțitorul să mă lumineze.

Și impozite, și urbanism. Și filialele salubrității, telefoanelor. Multe alte denumiri oficiale și tot atâtea depozite pentru hârtii și ștampile.

Piramida e doar o metaforă. Sala în cauză, pătrată în extinderea ei, e acoperită cu o structură metalică, îmbrăcată în geamuri, un pic țuguiată spre mijloc.

– Nu ați auzit de piramida lui Bolojan?

Mă chestionează noua mea cunoștință, zicându-mi că la vremea apariției, în 2011, s-a făcut ceva bășcălie în presă.

– N-am auzit, sunt sincer în a-l dezamăgi cu răspunsul meu, uimit totuși de imaginația care debordează în vestul țării.

Primărie cu traseu turistic

Mergem mai departe, ba la stânga, ba la dreapta, depășind o serie de coridoare și de indicatoare spre alte birouri, ca să mi se arate la un moment dat capătul. Acela care mă interesează pe mine.

– Altă ușă?

– Aici e baza turnului, mă salută ghidul de până în acest moment, după care își vede de treburile lui.

Deschid așadar propria-mi curiozitate prin apăsarea unei clanțe și mă întâmpină zâmbetul unei doamne. Dintr-o dată s-a schimbat atmosfera. Aici parcă ești la muzeu. În primul rând, e liniște. Ai senzația unei alte clădiri.

Pereții sunt îmbrăcați în fotografiile orașului rămas în amintirile bunicilor, iar pe o măsuță mă așteaptă pliante cu prezentarea ascensiunii ce urmează.

– Vin turiștii aici?

Vreau să știu.

– Câteva mii în fiecare an, aud de la doamna care se recomandă, simplu, ca făcând parte din administrația Primăriei.

Credeam că există o funcție cu parfum istoric. Îmi amintesc de îndatoririle celor care au în grijă bisericile fortificate săsești din Transilvania.

Cifra e totuși interesantă. De ordinul miilor?! Vizitatori. Și toți, e clar, urmează aceeași cale pe care am cunoscut-o eu însumi. Turismul se întretaie aici cu funcționarii și cu petenții.

– Și români, și străini?

Cei veniți în ospeție, vreau să zic.

De toate națiile, mi se răspunde. Ca atare, culoarele astea sunt poliglote, la câte limbi or fi auzit de-a lungul timpului.

Și toți folosesc, pare-se, aceeași cheie, la intrare, ca și mine, azi. ”Turn”. Poftim, o destinație internațională!

Drum. Cale. Traseu. Oricum i-ai spune, cert e un lucru. Am cunoscut, din fugă, e drept – tot e bine și atât – câte ceva din măruntaiele unei instituții care îți lasă impresia de palat.

Și nu e doar o figură de stil. Tavane aureolate în dansul exotic al liniilor, scări care dansează printre coloanele zvelte.

Păcat că acum nu poți să-i admiri exteriorul, îmbrăcat într-o copertină uriașă, specifică lucrărilor de reabilitare. Altfel, ai senzația unui stadion uriaș, dacă îl privești de la câteva străzi distanță. Tocmai așa, acoperit.

Programul cu publicul

Însă imaginea care te lasă fără cuvinte e legată de construcția prismatică, dându-ți senzația unei rachete – cu drapelul care flutură departe, în vârf – eliberată de uriașa eșarfă a șantierului. Explicabil magnetismul pe care îl exercită asupra vizitatorilor.

– Cum, ești în Oradea și nu te-ai urcat în turnul Primăriei?!

Aproape că mă apostrofează un localnic.

– E pe listă, domnule!

Încerc să scap basma curată.

Vorbesc de lista cu obiective de vizitat. Pusă la punct de echipa din care și eu fac parte în această călătorie – www.cronicaridigitali.ro – împreună cu Institutul Național al Patrononiului.

Prin urmare, iată-mă în locul cu pricina. Ca să urc. Cu tot cu răul meu de înălțime. De care sunt dispus să mă dezic, în numele curiozității.

Hai, că am nimerit într-o zi spornică. Să știți că turnul are program de vizitare. Depinde de anotimp. De marți până duminică. Văd tabelul afișat. Cel de vară, de la 12 la 19. Pe când iarna, între orele 10 și 17.

”Ceasul-mamă”

Dacă tot m-am referit mai devreme la istorie, să aprofundez un pic capitolul. O să vedeți că e interesant.

Orașul vrea un nou sediu al Primăriei. Ca atare, în 1896 e organizat un concurs de proiecte. Câștigat de arhitectul Rimanocry Kalman junior. Notabilitățile se reunesc într-o ședință solemnă, consacrată inaugurării, în 1904.

Să vă zic și despre turn, cu tot cu ampla sa dantelărie din partea superioară. Nici pomeneală de balet al imaginii, pentru că cele patru laturi, egale în atitudinea lor, îi conferă robustețea unei cetăți.

Timpul e reprezentat, pe fiecare fațadă în parte, de câte un cadran uriaș, ca ambasadori ai acurateții orologiului. Mecanism dat în folosință tot în 1904.

Cel care a pus la punct ”ceasul-mamă” a fost lăcătușul ceasornicar Mezei Dezso. Așa se împământenește numele, ”Mama” tuturor ceasurilor dirijează secundarul întregii suflări a comunității. De mai bine de un secol.

Culorile pompierilor

Dar când priveai spre înălțimea norilor nu vedeai, cândva, doar minutarul, ci și un omuleț care flutura un steag. Ca un semnal de alarmă. Pentru pompieri. A existat o asemenea funcție în serviciul public.

Dacă vedea fum, undeva, în depărtare, cel din punctul de observație comunica imediat colegilor lui, pregătiți oricând de intervenție.

– Cum anume comunica?

O întreb pe funcționara Primăriei.

Arbora o bucată de pânză. Cel mai probabil roșie. Există însă și o altă variantă a ceva ce s-a transformat în legendă. Erau mai multe steaguri, în diferite culori. Fiecare nuanță reprezenta un anume cartier. Și atunci stingătorii de flăcări știau încotro s-o apuce, după cum primiseră ”comunicatul”.

Nemurirea și-a respectat promisiunea

A trecut și partea de teorie. Acum să te văd, măi bucureștene, de ce ești în stare. Pune caietul și pixul în ghiozdan, potrivește-ți cuvintele în spinare, și hai!

Ziceam mai devreme ceva despre senzația de cetate? Chiar așa mă simt de cum am intrat în pântecele colosului.

Ea însăși alpinistă, scara e puternic ancorată de zidăria pătrățoasă, urmându-i cu rigurizitate indicațiile geometrice.

Am de urcat fix 256 de trepte. Așa scrie în pliantul destinat turiștilor. Asta nu înseamnă că n-ai timp și de câte o pauză. Străbați patru rânduri de planșee. Tot atâtea locuri de popas. Și de belvedere.

Cu prima ocazie dau binețe sofisticatului mecanism al ”mamei” timpului. Fără nicio urmă de pudoare, mi se arată în toată splendoarea rotițelor ei, ticăitul abia șoptind ceva greu de înțeles.

Magia e transmisă, mai departe, pe calea unei tije, cu tot cu scripeții ei, către cele patru sisteme circulare din exteriorul fortăreței.

Mai aflu că nemurirea și-a respectat promisiunea. Șuruburile orelor nu s-au oprit niciodată. Nici măcar atunci când acoperișul Palatului a trecut prin incendiu. S-a întâmplat de două ori, în 1917 și în 1944.

În balconul orașului

Scare devine, cu fiecare înordare a mușchilor, tot mai abruptă, cu cât observi cum pereții se apropie unul de altul, îngustându-ți spațiul de respirație.

Broboanele de sudoare ți se par mai reci, lipindu-se de fierul care te-a însoțit până la capăt. Uriașul e stabilizat de un schelet articulat către toate unghiurile. Tocmai de robustețea sa îmi sprijin frica de golul pe care îl întrezăresc sub picioarele mele. Îmi fac curaj spre cea din urmă etapă.

S-a deschis, în sfârșit, chepengul care mă scoate, din nou, la lumina Soarelui. Mă aflu în balconul orașului.

Toate acoperișurile, de jur-împrejur, chiar și cele pe care abia le întrezăresc, fac o reverență. Crișul avusese grijă să le alinieze. Nici măcar unul nu îndrăznește să mârâie în front.

E oră fixă. Ascult Imnul lui Iancu. Turnul are și voce.