În ciuda ranchiunelor care mă macină, după cum afirmă d. Patapievici, textul d-sale din Ev. Zilei de ieri m-a amuzat.
Am mai înţeles încă o dată cu acest prilej de ce e Caragiale aşa de mare: multele rânduri ale d-lui Patapievici cu privire la subsemnatul pot fi strânse în trei cuvinte: Popescu e măgar, violent şi n-are manere. Şi, pe deasupra, se mai ia şi o ţară întreagă după el. Îl informez pe d. Patapievici că aşa am de gând să rămân până când o să-mi ia d-sa pixul din mână, scăpând jurnalismul românesc de o pacoste.
Un singur lucru m-a deranjat prin falsitate şi prin procedeul acreditării acestui fals: dai în mine, dai în fabrici şi uzine. Niciunde în articolul meu nu am atacat Institutul Cultural Român şi nici pe cei care lucrează acolo. Nu cunosc în suficientă măsură activitatea ICR (d. Patapievici, adică Horia, îmi spunea la un moment dat, împreună cu Mircea, adică Mihăeş, că vor să mă cheme să-mi arate ce lucruri bune fac - nu m-au mai chemat), ea poate fi stimabilă. N-am criticat prestaţia ca manager cultural a d-lui Patapievici - şi aceasta poate fi stimabilă. Nu am, de asemenea, vreo problemă cu d. Patapievici ca om: face parte dintre persoanele, nu multe, cu care pot sta de vorbă prieteneşte, cum de altfel am mai stat. M-am referit strict la manifestările politice partizane ale d-lui Patapievici ca înalt funcţionar de stat. Şi am făcut-o, fireşte, pentru că sunt ranchiunos: m-am tot rugat de d. Băsescu ani de zile să-mi dea şi mie un post pe undeva, ataşat, ambasador, consilier, hai fie şi şef la ICR, şi de când l-a pus pe d. Patapievici acolo mă roade pizma. Cum v-am spus, sunt prea bătrân ca să mă mai schimb.
Cristian Tudor Popescu, senior editor „Gândul“
CITIŢI ŞI:
SENATUL EVZ: Cum face presă cel mai apreciat jurnalist român
