Foştii internaţionali au devenit icoane.
Sunt puşi în perete şi, chiar atunci când chipurile lor se îngălbenesc odată cu trecerea anilor, noi, laicii, continuăm să-i admirăm cu falsă evlavie. Dacă s-ar putea, le-am scrie toate realizările cu litere de aur în paginile ziarelor şi chiar pe internet. Aur pe internet! Mostre de seriozitate au fost! Chiar?
Pentru fotbalistul mare, nimic nu e prea mult. Nu contează dacă a colaborat cu Securitatea sau dacă s-a făcut frate cu dracul ca să trăiască mai bine.
Adevărul e că fotbalistul care şi-a căpătat statutul de legendă şi-a trăit veacul într-un Paradis, judecând după cât de liniştită era viaţa fără telefonul mobil. Dacă azi fotbaliştii sunt cu paparazzi după ei în orice colţ de lume, în trecut presa era inertă. Chiar era. Jurnalismul însemna să stai la rând la unicul telefon din redacţie pentru a suna la clubul X, unde răspundea secretara. Aparatele foto nu prindeau 15 cadre pe secundă, iar ziariştii numărau pe caiet punctele din clasamentul adevărului. Iar fobaliştii mişunau nestingheriţi pe te miri unde fără să-i ştie nici vântul, nici pământul. Aflăm acum despre cum a fumat Cornel Dinu marijuana într-o deplasare în America de Sud. Ştia cineva până în toamna trecută că Dobrin fuma pe banca de rezerve? Sau povestea despre cum şi-a luat Hagi prima maşină de producţie germană cu 16 supape. Şi tot de curând s-a auzit de triunghiurile amoroase ale Generaţiei de Aur pentru care se pare că pe lume existau doar câteva femei. Aventurieri în ţara lui Habarnam. Nu sună prea bine, dar cei din cartea de istorie a fotbalului românesc au făcut poate tot atâtea tâmpenii ca şi cei de azi. Jucătorii de ieri nu mâncau doar fotbal pe pâine, aşa cum se crede. Mâncau şi altceva.
Trăim totuşi cu nostalgia că „marii fotbalişti ai ţării ăsteia creau o atmosferă propice performanţei în vestiarul naţionalei“. Ca orice nostalgie, este o impresie fabricată de trecerea timpului. Erau, vorba poetului, nişte oameni, acolo, şi ei, care ştiau să trăiască şi să dea în minge.
Fotbalul mare nici n-are nevoie de băieţi cuminţi. Într-o noapte de septembrie, prin 2004, se povesteşte că Mutu şi încă vreo câţiva „golani“ de la naţională au petrecut până dimineaţă într-o discotecă din Craiova. A doua zi s-au trezit cu ochii împăienjeniţi. Mutu şi-a întins braţele tatuate spre cer, de parcă asculta Faithless în căşti, şi a dat un gol de abecedar. România a câştigat atunci. Au urmat alte discoteci, alte dimineţi şi alte goluri. Meciurile nu se câştigă cu băieţi cuminţi se pare…
Recomandările noastre
