Andrei Crăciun: "Euro 2008 e o colecţie de emoţii ascunse în lucrurile mici, care nu se văd niciodată pe tabelă. "
E un desen frumos, deşi ciudat, ca ochii antrenorului Elveţiei, Kuhn, cu cearcănele vineţii, umbra nopţilor petrecute la căpătâiul soţiei muribunde, e ca naveta aceasta invizibilă între banca tehnică şi spital, între viaţă şi moarte, e ca puterea de a zâmbi, pentru că fotbalul ar trebui să rămână doar o locomotivă a bucuriei care trage din urmă vagoanele zilelor noastre ruginii. E cu naţiuni care se încăpăţânează să fie naţiuni, deşi globalizarea dansează nebună prin iarbă, cu polonezi din Germania care înscriu împotriva Poloniei şi turci din Elveţia care marchează contra Turciei.
În Zürich, pe Lagerstrasse, cearcănele vin din nopţile pierdute în localurile de cabaret, care se întind, zid lângă zid, fără felinare roşii la intrare, dar cu zeci de Eve aşteptând înăuntru. Fructele interzise sunt acum pe bani. Franci elveţieni. Mulţi franci elveţieni.
Natalia e una dintre curvele deghizate în dansatoare, pentru că prostituţia nu e corectă politic în Elveţia, e permisă doar băştinaşelor. Are 26 de ani şi a venit din zona să-i zicem erogenă a Moldovei. Din Botoşani. Are contract de dansatoare, a fost peste tot, în Zürich, în Geneva, în Berna. În Geneva pe Strada Bernei, în Berna pe Strada Genevei, pentru că elveţienii din cantoane care nu se iubesc nu se pot urî mai mult decât făcând astfel de răutăţi mici. De Natalia şi colegele ei nimeni nu vrea să audă, dar, ca în cântecele de la Vama Veche, toată lumea le ştie adresa. Şi ochii lor, cu cearcăne ascunse de farduri scumpe oferite de domni generoşi, te ameninţă de la început să nu uiţi că acolo, la ele, iubirea se plăteşte.
În fiecare cabaret de pe acest „strasse“ al păcatelor, şi strada asta e lungă, există cel puţin o româncă. Euro le-a adus mulţi fani care şi-au cumpărat puţină plăcere. Natalia a făcut cam 1.000 de franci pe noapte. Noapte de noapte.
În Geneva, pe lac, o arteziană uriaşă ţine în aer o minge de fotbal gigantică. La probe, înainte de Euro, balonul a bubuit lăsând pe apă milioane de fâşii minuscule de cauciuc, plutind ca nişte răţuşte. Era un balon made in England, şi localnicii spun că a fost o aroganţă a insularilor, care nu sunt la Euro, deşi oamenii de aici se înţeleg între ei vorbind limba marinarilor beţivi, şi curajoşi care au cucerit lumea.
Da, uneori Euro devine de neînţeles ca moartea acelui fotbalist polonez care s-a sinucis fiindcă n-a prins lotul. Ciudat, cu armatele sale de tineri raşi pe cap, care urlă ca la război şi flutură steaguri pe care sunt scrise numele fioroase ale „şefilor de trib“, ca Ribery. E un război purtat printre lacuri frumoase, adevărate raiuri visate de depresivi cu intenţii sinucigaşe, lacuri în care nu sare nimeni.
Lacuri curate, în care peştii mor de singurătate. Un război cu steaguri şi steguleţe, căciuli şi tricouri în toate culorile, în care deznădejdea rămâne doar un cuvânt cu rezonanţe slave, îndepărtat şi inutil ca un vapor ancorat într-un port pustiu.
Recomandările noastre
