Nu e despre Gigi Becali sau despre tovarăş ii lui, nici despre fotbalul românesc, ros de toate cariile morale ca o mireasă de bordel.
Nici despre cum funcţionează instituţiile statului român, căruia nu poţi să-i spui „de drept“ decât în glumă.
În spatele lui Becali, umflat caricatural ca un balon, şmecheriile continuă nestingherite. Mizerie clasică: echipe care retrogradează pe teren la sfârşitul fiecărui sezon, fără să retrogradeze de fapt, pentru că nenumărate sunt chichiţele regulamentare şi prieteniile federale.
În vârful piramidei comediilor zac nişte patroni semianalfabeţi, lipsiţi de orice substanţă în afară de fibra neaoşă a tupeului nemărginit, plimbaţi ca nişte sfinte moaşte ale ratingului pe la toate televiziunile. Dreptul de a duce mai departe acest fotbal oral şi oribil a fost cumpărat cu suta de milioane. Licitaţia pentru drepturile asupra Ligii I (atât de curat denumită „a lui Mitică“) asta a stabilit: cine o să soarbă întâi din înţelepciunea paraziţilor unui joc altfel frumos, profitori care sunt aproape de singura victorie pe care şi-au dorit-o - să înlocuiască însuşi jocul.
Becali alergat cu citaţia ca fotbaliştii Gloriei de latifundiar cu sacoşa de-un leu plină cu euro e doar o nouă tuşă din tabloul isterico- penibil care e România. Becali e antipatizat pentru că e bogat şi arogant, pentru că minte cu aceeaşi nonşalanţă cu care se închină, pentru că are apucături de român ultra-verde, agăţându-se caraghios-ameninţător de conspiraţiile maghiare sau homosexuale. Dar delirul, cu note când din Sfinţii Părinţi, când din Caragiale, nu se pedepseşte penal. Am înţeles: Becali e simbolul românului ajuns care sfidează orice pentru că are cu ce. Dar n-am înţeles care e mita. Banii strânşi de prin portbagajele „oamenilor de încredere“ nu conţin răspunsul din motivul banal, dar suficient că nu sunt în buzunarele celor mituiţi.
Important mi se pare altceva: că nimic din ce iese din sfera derizoriului, nimic ce nu conţine o batjocură sau o amărâtă de zeflemea nu prinde. Cadavrele oamenilor mari sunt exploatate mediatic o zi-două-trei de oameni mici, apoi reîngropate sub stratul de nepăsare faţă de idei care ne caracterizează perfect. Trăim din elodii supradimensionate, ne dăm de ceasul morţii doar când moare Monica Lovinescu, chiar când moare, nicio secundă înainte, trăim din elevi ralphi sinucigaşi şi profesoare corine adulterine care deschid dezbateri neînchise, ca rănile diabeticilor, vorbim despre jegul din sistemul public de sănătate doar când mai pleacă să se repare la şale Băsescu, despre copiii bolnavi de cancer doar când se păruiesc doamna Bănică şi fosta doamnă Bănică. Şi apoi... şi apoi nimic. Acum trei zile s-a împlinit un an de când specia jurnalistului hienă-bocitoare îl devorajelea pe un mare om de cultură dispărut. Mai ştiţi pe cine? Şi mai ales: de ce simt că „megascandalul Becali“ va lăsa în urmă exact acelaşi efect devastator, prin nimicul lui, ca palinca şi caltaboşii lui Remeş?
Recomandările noastre
