Unul dintre cei mai înalţi jucători din istoria fotbalului românesc s-a stabilit în Italia şi îşi câştigă traiul antrenând copiii de la o şcoală particulară din Reggio Emilia.

În afară de portarul Costel Pantilimon, de la Manchester City (care are o înălţime de 2,03 metri), fotbalul românesc a avut şi în anii ’90 un jucător cu o talie de baschetbalist. Microbiştii tre­cuţi de 30 de ani îşi amintesc de Vasile Brătianu (supranumit "Pluto"), uriaşul de 2,01 metri din defensiva Daciei Unirea Brăila, a Universităţii Cluj sau de la Oţelul Galaţi. Fundaş-golgheter

Născut pe 31 august 1967, în Brăila, Vasile Brătianu a început fotbalul la echipa FCM Progresul, din oraşul său natal, care a devenit ulterior Dacia Unirea. Cea mai mare performanţă înregistrată cu formaţia de la Dunăre o constituie disputarea finalei Cupei României, în 1993, pierdută în faţa Universităţii Craiova, scor 0-2.

Brătianu II (cum i se mai spunea fundaşului, deoarece la Dacia Unirea juca şi fratele său, Constantin, care era portar) a ajuns la Dinamo, unde, însă, n-a evoluat decât în patru meciuri. După doar un tur petrecut în Ştefan cel Mare, Vasile Brătianu s-a transferat la "U" Cluj, unde a evoluat până în 1997. În sezonul 1997-1998, longilinul fundaş a jucat la Oţelul Galaţi, echipă care, în acea perioadă, a reuşit să se bată de la egal la egal cu "granzii" din Bu­cureşti.

În total, Vasile Brătianu a disputat 221 de partide pe prima scenă a fotbalului românesc şi a marcat 29 de goluri. Din acest motiv, jucătorul primise supranumele de "fun­daşul-golgheter".

Din 2005, uriaşul s-a stabilit în Italia, unde îşi câştigă existenţa antrenând copii la o şcoală de fotbal particulară din Reggio Emilia. EVZ: Vasile, cu ce te mai ocupi? Nu se mai ştie nimic despre tine în România. Vasile Brătianu: M-am stabilit în Italia şi antrenez copii la o şcoală de fotbal particulară din Reggio Emilia. Am ajuns aici în 2005. Îmi merge destul de bine, am o viaţă liniştită, frumoasă şi câştig suficient cât să trăiesc decent. În timpul liber, mai joc şi fotbal. Evoluez la Ambrosiana, o echipă înscrisă în campionatul de amatori din Italia. Ne antrenăm de două ori pe săptămână. Mai sunt şi alţi antrenori români la şcoala de fotbal unde antrenezi tu? Nu, sunt numai italieni. Sunt foşti jucători de la Bologna, de la Parma… Sunt mai bătrâni decât mine, dar mă înţeleg foarte bine cu ei.

Ai avut probleme când unii români au comis infracţiuni în Italia? Deloc, nu mi s-a făcut absolut niciun reproş. Când presa din Italia mai relata că un român a furat, a violat sau a făcut altceva, recunosc că mă simţeam jenat, dar colegii mă încurajau. Îmi spuneau să nu-mi fac probleme, fiindcă sunt şi destui italieni certaţi cu legea.

Familia e împreună cu tine? Numai soţia. Băiatul meu, Alexandru, a rămas în România. Este student la Facultatea de Jurnalism. Joacă şi el fotbal? Nu. A practicat handbalul în perioada în care a fost elev la Liceul Sportiv din Brăila, dar acum a renunţat la sport. Are statură de handbalist, este cât mine de înalt (râde). A preferat însă cartea. Cum se vede fotbalul românesc în Italia? Sincer, nu prea este băgat în seamă. În afară de Serie A, ziarele şi televiziunile de aici prezintă doar campionatele puternice din Europa. Despre România se scrie doar când vreo echipă din Italia joacă în cupele europene cu vreuna de la noi. Nici FC Vaslui nu i-a impresionat prea mult pe italieni, după cele două egaluri cu Lazio? A, ba da. Cel puţin acel 2-2 de pe "Olimpico" a fost o mare surpriză pentru ei. După meciul respectiv, când m-am dus la serviciu, toţi colegii m-au luat la întrebări, că cine e Vasluiul, de unde a apărut echipa asta… Le-am spus că este o echipă bună din România, patronată de un fost arbitru internaţional, care a investit mulţi bani în club.

"Puiule, de ce n-am avut norocul să mă nasc mai târziu?"

Urmăreşti jocurile din Liga I? Sigur că da. Am acasă o antenă parabolică şi prind astfel programele româneşti. Am urmărit atât partidele din campionat, dar şi pe cele ale echipelor româneşti din cupele europene. Cum ţi se pare fotbalul românesc faţă de perioada în care jucai tu? Este schimbat, dar, din păcate, nu în bine. Valoarea fotbaliştilor nu mai este aceea de altă dată. Jucătorii de acum sunt mult prea umflaţi şi câştigă extraordinar faţă de ceea ce arată pe teren. Păi când văd că un jucător mediocru din Liga I are un salariu de 10.000-12.000 de euro pe lună, mă iau durerile de cap! Chiar i-am spus soţiei: "Puiule, de ce n-am avut norocul să mă nasc mai târziu, ca să joc şi eu acum? M-aş fi umplut de bani!". Banii au stricat fotbalul!

Pe vremea mea, erau fotbalişti valoroşi, dar nu se câştiga atât de bine.

AMINTIRI

"Cooperativa a pus piedică Oţelului"

Care au fost cele mai mari satisfacţii ca jucător? A fost, în primul rând, acea finală de Cupa României, pe care am jucat-o în 1993, cu Dacia Unirea Brăila, împotriva Universităţii Craiova. Apoi, după ce Dacia a retrogradat, am ajuns la Universitatea Cluj, unde am petrecut o perioadă foarte frumoasă. De asemenea, am amintiri plăcute şi de la Oţelul Galaţi. Aveam o echipă foarte bună şi cred că am fi putut să câştigăm chiar şi titlul, dacă nu ni s-ar fi pus unele piedici.

Ce fel de piedici? Am făcut un tur de campionat foarte bun, bătusem Steaua chiar în Ghencea cu 3-1, bătusem şi pe Dinamo la Galaţi şi am fost la un moment dat chiar şi pe primul loc. În retur, au început tot felul de manevre, arbitraje contra, tot felul de chestii din astea şi a trebuit să ne mulţumim doar cu un loc în Cupa UEFA. Începusem să deranjăm, iar celebra Cooperativă şi-a pus rotiţele în mişcare şi a împiedicat Oţelul să ia titlul! Ai jucat, pentru o scurtă perioadă, şi la Dinamo. De ce nu ai reuşit să te impui acolo? Nu am reuşit să mă acomodez. Lui Ion Moldovan, antrenorul de atunci de la Dinamo, nu-i prea plăceau băieţii din afara Bucureştiului! Statura a fost un avantaj sau un dezavantaj? În general, m-a ajutat. Datorită înălţimii mele, am reuşit să marchez destule goluri pentru un fundaş. Când echipa era condusă, eram trimis ca vârf în careul advers şi am reuşit de mai multe ori să înscriu goluri decisive. Singura problemă o aveam atunci când jucam pe terenuri mai grele. În perioada junioratului, ai avut parte de antrenori care să te trimită la baschet? Nu. Dimpotrivă, Vasile Grosu, antrenorul care m-a pregătit la juniorii Progresului Brăila, m-a încurajat să mă ţin de fotbal. De altfel, să ştii că în copilărie n-am fost vreun uriaş. Am avut o creştere bruscă abia de la 17 ani. Te tentează să antrenezi în România? Sincer, nu. La câte scandaluri sunt acolo, când văd cum se bălăcăresc con­du­cătorii de cluburi pe la televizor, n-am niciun chef să mă întorc în România. De ce să vin în ţară, să preiau o echipă, iar după câteva etape să fiu dat afară şi să mă înjure unul sau altul? Sunt liniştit în Italia. "Banii au stricat fotbalul! Pe vremea mea, erau fotbalişti valoroşi, dar nu se câştiga atât de bine.“ VASILE BRĂTIANU, unul dintre cei mai înalţi fotbalişti din istoria Diviziei A SUBIECT DE GLUME

"Dă-mi-l pe Brătianu, că n-am antenă!" Datorită staturii sale, Vasile Brătianu a primit mai multe porecle din partea coechipierilor sau a suporterilor, în perioada în care juca. I s-a spus "Pluto", "Fundaşul-golgheter" sau "Turnul de control".

În scurta perioadă în care a îmbrăcat tricoul echipei Dinamo, Brătianu II a devenit subiect de banc. La un meci disputat pe arena din Şoseaua Ştefan cel Mare, un hâtru din tribună i-a strigat lui Ion Moldovan, antrenorul "câinilor roşii" din acea perioadă: "Nea Nelu, dă-mi-l mie pe Brătianu, că n-am antenă la bloc!".

CV

Vasile Brătianu

• Data şi locul naşterii: 31 august 1967, Brăila;
• Înălţime: 2,01 m;
• Postul pe care a evoluat: fundaş central;
• Poreclă: "Pluto";
• Echipe la care a evoluat: Dacia Unirea Brăila (1990- 1994), Dinamo (1994) "U" Cluj (1995-1997), Oţelul Galaţi (1997-1998), Farul Constanţa (1998-1999), Petrolul Brăila (1999);
• Meciuri/ goluri în Liga I: 221/29
• Meciuri/ goluri la echipa naţională a României: 1/0;
• În prezent, este antrenor la o şcoală de fotbal particulară din Reggio Emilia (Italia).